Povești neterminate (Ghidul masochistului)

     Este fascinant pentru mine cum am avut nevoie de o săptămână de visat cu ochii deschiși, un sentiment nou, un impuls și o seară de conservare și redigerare a trăirilor proprii pentru a mai putea spune ceva...public.
     De mai bine de o jumatate de oră răsfoiesc prin fotografiile lui, încercand să-mi amintesc privirea caldă, nesigură, puțin pierdută, încercand sa-mi gasesc inspirația. Dar tot ce-mi trece prin cap e regretul ca nu am forțat nota și nu am trecut peste principiile lui. Inutile, masochiste, dar puternice și pe care le respect. Îi mulțumesc pentru faptul că am regăsit ceva vechi, am învățat ceva nou, m-am lăsat împrumutată și am primit ceva albastru.
     Ca să mi se aprindă interesul pentru cineva/ ceva (și sunt sigură că aici vorbesc și pentru tine) trebuie să "mă lovească". Și știi la ce mă refer. Nu la o cărămidă în geam ci un șoc la nivel mai mult sau mai puțin conștient. Ăsta e primul pas. Pasul 0.
      Apoi intervine masochismul...și de-aici tot circul: cu cât mă chinuie mai tare trează, în vise, pe motive reale sau imaginare cu atât vreau și îmi trebuie mai mult. Chiar dacă nu știu despre ce e vorba, nu am încercat până acum. Universul pur și simplu îmi spală creierul. E o reclama foarte ingenioasă a lui Cupidon. Spălarea provizorie a creierului are, desigur, un scop foarte clar: promovarea produsului. Dragostea asta pe care eu o vad desfășurându-se în fața ochilor mei e, clar, o proiecție a dorințelor ascunse (nu trebuie sa fii Freud ca să știi asta). Deși El poate stă pe scaun și numără muște eu îi văd mandibula încleștându-se și privirea lui concentrată mă hipnotizează. Și mai departe? Avem o ipoteză. Hai să o testăm. Vorbim, râdem, rezonăm, ne apropiem unul de celalalt în joacă, în serios, simțim și ne simțim unul pe celălalt fără ca neapărat să ne atingem. Ne jucăm cu cuvinte, necuvinte, ne dorim. Știm amandoi asta. Și apoi ne oprim. De ce? Păi...clasicele. __ nu vrea o relație, __ are deja una și, unde mai pui, nu ar fi etic profesional (înlocuiește __ cu El/Ea după caz).
     Aici putem distinge două categorii interesante de oameni, în doi pași:
1. Eu, curios, care încerc tot timpul limitele și le forțez până mi-o iau în _____ (fața/sentimente)
Așa măcar ajung la o concluzie. Fie am dat de dragostea vieții mele, iar toate filmele pe care mi le-am facut până acum erau fondate, fie am parte de "o singură dată" mai mult sau mai puțin reușită. Dar cel puțin am un final al poveștii.
2. Eu, conștiincios, care mă feresc să rănesc sentimentele terților sau să încalc principii morale. Mă plafonez în propriile expectanțe, dorințe, percepții. Sunt prins în propria-mi plasă imaginară. Mi-e frică de o conștiință încălcată, dar nu de un purgatoriu psihic. Și focusez sentimentele, atenția, tot universul meu pe acel cineva care doar cred că e adevarat. E trist. În momente de genul ăsta trec pe langă mine amintiri frumoase provocate de oameni pentru care nu simt nimic...pentru ca nu pot. Și povestea mea, și povestea lor raman povești neterminate. Nu rămânem decât cu întrebarea: cum ar fi fost? Totul, desigur, până reluăm pasul 0 sau pasul 1.
     Ce vreau eu să îți transmit e ca nu doar ce simți contează, ci și când. Nu poți reacționa chimic cu cineva fără să fiți în sincron.
     Ador, dragul, blândul meu masochist, fiecare celulă din tine, însă eu-sadicul își dorește să te zvârcolești noaptea în somn de dragul eu-masochistului care vrea ca tu să vânezi himera și cumva sa închei povestea. Înțelege cineva ce figura geometrică iese?
      Visez la un sărut. Dar unul pe care să îl simțim amandoi. Unul real. Unul căruia să nu îi pese de ieri, de maine, de El, de Ea, Doar mirosul plăcut al pielii tale, respirația mea oprită, privirea ta inocentă, copleșitoare și mintea mea perversă. Însă nu o să știu niciodată cum s-ar termina asta. Și tu te întrebi uneori cum ar fi, nu?

Acest text repreazintă un colaj de întâmplări fictive, stilizate și rog a fi 100% interpretat prin perspectiva celui căruia îi este adresat ghidul. Vă mulțumesc!



P.S.: Nu-ți face griji pentru mine. Eu o să fac ce am învățat mai bine. O să continui să trăiesc!

L'Assasymphonie

Îmi place lumea reală în care trăiesc. Dar nu sunt mulţumită de ea. Mă amăgeşte şi deziluzionează concretul cu care mă înconjor şi palpabilul incontestabil. Şi îmi vine să urlu uneori când îmi dau seama cât de imperfecte sunt metodele de comunicare dintre noi oamenii. Cuvintele. Sunt atât de banale...toata lumea le naşte...fiecare în felul lui...alţii le avortează. Activitatea de a rosti cuvinte a devenit atât vulgară. Nu există dialect destul de dezvoltat încât să poată transmite şi celor din jur complexitatea cu care se dezvoltă sentimentele, senzaţiile. Practic acest amalgam de vibraţii pe care îl denumim generic vorbire nu înseamnă nimic fără respiraţie, gesturi, priviri, emoţii. Şi totuşi nimic nu poate răbufni în plină senzualitate prin limitarea la vorbit. Cred că mai apropiată de a transmite impulsuri perceptibile într-un mod mai profund este şoapta. Nu e vorbă, dar nici gest. E o combinaţie seducătoare de mângâiere şi transmisie organică de emoţie. Realizează o conexiune unică între emiţător şi receptor, inaccesibilă celor din exterior.
O altă metodă de comunicare ce se apropie de perfecţiune este arta. În toate formele ei. De la estetica urâtului până la Madonele şi Fecioarele din icoane, sculptura, literatura, muzica, fotografia, totul. Fie că este vorba de arta abstractă sau nu, detaliile sunt cele care fac persoanale confesiunile unor oameni catre alţi oameni, printr-un canal exclusiv, dar cu mesaje variate, sublime, care variază de la individ la individ.
Nimic totuşi nu e perfect. Trăim într-o lume creată de noi înşine, după posibilităţile de percepţie ale fiecăruia cât şi după cele comune, ca o masă unitară. După lumea aceea a esenţelor, sentimentelor pure, mistuitoare, lipsite de tentaţii exterioare, tânjesc eu. Lumea aceea în care cuvintele capătă un alt sens, vorbirea ia o altă formă. Unde gesturile fac transferul de energie, de forţă. Căci fără gesturi, cuvintele nu înseamnă nimic.

Totul e relativ. O asimfonie...

Magnet pentru probleme

Am observat de ceva timp că asta sunt. Un magnet incontestabil pentru tâmpenii, probleme şi pericole. Nu ştiu cum se face, dar am talentul ca prin încercarea mea de a plăcea tuturor şi a ajuta pe oricine (chiar dacă nu sunt rugată) sa mă bag eu până la genunchi in c******** din care cu greu mai ies. Cu alte cuvinte, cum spune şi proverbul pur românesc, facerea de bine e ştiţi voi ce. Şi tare mă întreb când o să mă învăţ minte pentru ca prea curând nu par să am de gând. Şi uite aşa când zic: gata frate, nu mă mai bag, eh atunci îşi bagă mephisto coada lui ascuţită şi iar mă trezesc gandindu-mă cine m-o fi pus, frate? Şi încep să cred tot mai tare în sintagma "dacă eşti bun eşti şi prost". Că, deh, unora le e sortit să vrea binele tuturor. Mă întreb totuşi până când?

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune

Cine a zis că e greu să îi înţelegi pe cei din zodia gemeni, nu a fost nebun. Atât de greu sunt de înțeles încât nici măcar ei nu se înţeleg.
Dar cum nu îmi place să generalizez, admit că e vorba despre mine. Ideea e că o dau atât de tare în bară și fac atâtea tâmpenii de obiciei încat uneori sunt debusolată total. Ca și acum. Mi se oferă de atâtea ori ocazia sa dau cu bâta în baltă încât nu am cum să ratez.
Nu mă plâng. Nu mă declar o nefericită. Nu vreau să o fac. Și dacă aș vrea să fac asta nu aș avea cui. Pentru că nimeni nu are destul timp să asculte. Și nu e obligat nimeni să mă asculte. Nici măcar cei pe care îi iubesc. Și doar pentru faptul că îmi sunt dragi, nu le spun mereu ce mă doare fie pentru că nu știu să asculte, fie că dacă am o problemă se macină mai rău decât mă macin eu. Și dacă cineva drag mă ranește, nu află cât rău mi-a făcut. Pentru că iert și pentru că iubesc. Rău e ca invers nu se pune. Și dacă încerc să fac în așa fel încât să iasă bine, nu iese frate. Și reușesc să distrug toate relațiile clădite, într-o fracțiune de secundă. Toate relațiile pe care le-am clădit mai mult sau mai puțin greu. Din toate soluțiile care există la o problemă eu sunt norocoasa care o alege pe aia care mă îngroapă.
Și vă implor să nu mai țipați. Vă implor să fiți mai calmi și să aveți mai multă răbdare. Și vă implor să nu mai priviți ca și cum totul v-ar ataca. Vă rog să învățați că unii oameni vor să facă bine, doar ca nu le iese.
Mă rog să învăț că nu pot mulțumi pe oricine. Mă implor să încerc să nu mai vreau atatea de la mine. Mă implor să încerc să nu mai plac tuturor. Mă implor să nu mai încerc.

Pauza de-o tigara

Rusine sa imi fie. Tin atata la blogul asta si nu am mai postat nimic in ultimele zile. Nici de 100ro nu prea m-am mai tinut. Macar am o scuza buna. Laptop-ul meu s-a umplut de virusi si eu de draci ca nu a mai vrut sa mearga. Asa ca l-am luat la "subsoara" si am mers cu el la cineva potent si apt sa il "gadile". Nu ca nu as fi avut antivirus sau ca as fi umblat pe vre-un site porno ( :-" ). Pur si simplu antivirusul meu nu a fost in stare sa faca fata cantitatii de informatie (01100010100111000101011100101002) care s-a infipt in PC :D.
Am atatea idei si astept cu nerabdare sa ajung cu el acasa. Sa vezi atunci carnagiu de cuvinte. Cu ocazia asta imi instalez si Photoshop-u' si ma apuc de treaba cu expozitia care si aia saraca ma asteapta de ceva timp.
Acum cat scriu sta cineva mic in spatele meu si ma spioneaza. Deci am deja un prim cititor. :D
Ne auzim curand caci pauza de tigara a luat sfarsit. :D

"Nu trebuie mai ales să īnţelegem, - trebuie mai ales să fim;" (A taia in carne vie)

Nu inteleg de ce exista in orar respectiva materie care se numeste pompos "Limba si literatura romana". E un titlu aberant. Ar trebui sa ii spuna "Ora de biologie aplicata" sau "Doctorul Ciomu pentru to(n)ti". Haideti sa va dau reteta:
1) Se alege una bucata poezie (se gaseste la kil' in biblioteci)
Se ia poezia. Se intinde pe o hartie. Se intoarce pe toate fetele (fara grija ca nu fuge) si se localizeaza tema acesteia. Se realizeaza o incizie pana-n analele temei respective (in functie de viziunea chirurgului) si se macelareste in partile componente: motive si figuri de stil. Fragmentele astfel obtinute se paseaza pe o coala de hartie sub forma de paragrafe.
Aceasta este doar munca din spatele cortinei. Mentionez ca rezultatele difera de la subiect la subiect, iar rezultatele sunt unice si incontestabile.
Partea a doua este de a demonstra teoria*.
2) Se ia una bucata clasa de elevi (nu intereseaza de unde si de ce)
Bataia de cap nu a fost pana acum. Ci de acum incolo. Scopul? Sa faci clasa de elevi care nu dau doi bani pe munca pe care o depui (oare de ce?) sa ajunga exclusiv la aceasi concluzie ca a ta.



Si ma intreb: la finalul orei te simti un profesor implinit daca opera literara se gaseste disecata, mestecata si deja digerata (pe care unii o regurgiteaza) pe caietul tuturor elevilor? Esti un profesor de literatura daca diseci poezii ca pe broaste? Te-ai gandit daca mai traieste ulterior si in inimile cator elevi? Tu, ai simtit-o?







* daca teoria iti apartine

Totul e relativ (escapade)

Obicieiul meu de mica: sa fac tot felul de tampenii de care sa nu stie nimeni. Asta a evoluat pe masura ce am crescut si au luat amploare. Ador ideile spontane. Iubesc planurile neasteptate, neplanuite, de care mai nimeni nu stie.
Astazi am avut o asemenea escapada in Bucuresti. Cu riscul de a porni o tornada acasa, m-am inarmat cu o minciuna buna (nu stiu cine poate sa ma creada uneori), mi-am luat fratele la volan (ce-as vrea si eu carnet) si cu emotiile de rigoare am plecat sa scap de rutina si sa fac o surpriza :D . Sa scap de Ploiesti si de tot ce m-am plictisit sa vad. Mi-a iesit escapada. Si inca bine. Am petrecut o zi minunata in care mi-am amintit cat de mult tin la oamenii de langa mine. Am devenit inca de pe drum spre foarte nostalgica si mi-am amintit ca nu e prima data cand fac asta. Devenise o rutina anul trecut cand, impreuna cu colega de banca, plecam undeva pe la a doua ora, luam primul tren de Bucuresti si ne prezentam constiincioase la dentistul ei. Apoi ieseam sa ne plimbam, deseori pe Lipscani in speranta ca vom da de Bendeac. Nu stiu de unde auzise ea ca se plimba ocazional pe acolo. Defapt asta era dorinta ei, dar nici mie nu mi-ar fi displacut. Apoi ne trezeam ca e tarziu si ca trebuie sa ajungem in timp util in gara. Ceea ce si faceam, dar nu mai aveam timp si de bilet. Si astfel noroc cu cate o batranica draguta care ruga nasul/nasa sa ne ierte, ca apoi sa ne vorbeasca tot drumul de tineretile ei si de palaria ce o poarta, amintire de la mama ei de cand era scolarita :).
La fel de frumoasa a fost si escapada de la Bucov dintr-a zecea. Plictisite intr-o zi de luni de scoala, dupa un weekend prea frumos pentru a se fi terminat cu o zi de scoala, impreuna cu colega mea (de suferinta :)) ) ne-am gandit sa ne facem pierduta urma. Acum intrebarea era unde? Orasul mic si plictisitor, lipsa vre unui sfant in buzunar, astea nu ne ofereau nici o posibiliate. Asa ca ne-am inarmat de data asta cu energie si am pornit. Cred ca ne-a luat 2 ore jumatate sa ajungem de la liceu pana la parcul Bucov. Dar am reusit. Si, obosite, am cautat un petec cu iarba mai verde si sculpturi mai interesante si ne-am pus pe pozat si fotografiat. Am avut noroc de o pizza pe care o facusem cu o zi inainte si pe care o luasem pentru pranz (fara modestie, fac o pizza delicioasa) asa ca nu am murit nici de foame. Am cantat, ne-am dat in leagane, ne-am chitait...ce mai...ne-am distrat grozav. Dupa ore pierdute pe-acolo ne-am hotarat sa plecam. Dar cu ce? Intotdeauna am avut o fobie de autostop. As fi preferat sa ma tarasc in genunchi pana acasa decat sa ma urc in masina unui strain. Am zis ca inghet cand am vazut ca se opreste cineva sa ne ia. Am acceptat rugamintile colegei cu conditia sa se urce ea in fata. Am dat de un nene tare simpatic, care facea transport de marfa pana in oras. Totusi nu m-am oprit din tremurat pana ce nu m-am vazut in siguranta, inapoi cu picioarele pe pamant.
Parintii mei au aflat tarziu de toate astea. De unele poate nu au aflat deloc (nici nu mai stiu daca le-am povestit). Cine nu a trebuit sa afle, nu a aflat. Si nici nu va afla. Cert e ca astea sunt condimentele vietii mele: ideile spontane, faptele ilegale (in limite). Sunt atatea pe care le-am facut, si sunt amintirile mele, parte din frumusetea vietii. Desi regret ca nu am facut mai multe. Nu am sa ma multumesc niciodata. Dar am o viata inainte.





Si mi-am amintit de asta:

Green Day - Good Riddance (Time of Your Life)










P.S.: Cred ca am povestit cam mult. Vorbesc mult. As dori sa fiu ascultata mai mult. Ma intreb de catre cine?

Tu drept cine ma crezi?

Este trist ca in ziua de azi, volubilitatea unei femei este prost inteleasa de o mare parte din barbati. Aceasta mare parte constituie tipul barbatului mioritic. Societatea aceasta se imparte la randul ei in doua parti. Tribul "pumnii mei minte nu are" si breasla "caramida in geam".
Prima categorie se ghideaza dupa sintagma care ii da numele. Considera ca violenta, vulgaritatea, badaranismul cuceresc o femeie. Cred ca tot ce are picioare lungi (sau mai scurte dupa caz) se poate poseda (mi-as dori sa scape strutii de la zoo...vor vedea ce inseamna pasarica cu picioare lungi si fundul mare). Doar pentru ca femeile si-au format un sistem de aparare impotriva ploii de mitocanie a acestei specii ei considera ca e un altfel de a spune lasa-ma-mi place. Ar cam trebui sa le spuna cineva ca NU.
Breasla "caramida in geam" se deosebeste de cei amintiti mai sus prin subtilitatea cu care cred ca se exprima:
"Vino pe la mine pe-acasa la o cafea. iti platesc eu taxiul si dus si intors" - sublim. NU
sau
"Hai sa iesim in oras. promit ca nu ma dau la tine" - clasic. NU
mai discret, pe net
"Cu ce esti imbracata? ce lenjerie ai?" - frunza de brusture. NU
Cred ca oamenii astia au luat prea in serios bancul:
"Cocosul alerga gaina sa o calce. Fugea gaina de el si se tot gandea:
-Daca alerg prea repede,nu ma prinde. Daca ma opresc, zice ca sunt curva. Mai bine ma impiedic. :)"
Mai baieti, nu stiu cum sa va explic dar femeile chiar NU au creier de gaina. S-a demonstrat. Parol!
Cireasa de pe tort am primit-o cand m-am plans de teama de a-mi lua o fusta pe mine (serios...vara mi-e groaznic de frica dupa cateva experiente) intr-o replica stupefianta, tot din partea unei femei, dar trecuta de pericol: "Pai inseamna ca tot tu te dai la ei". Da...eu o cer din priviri. NU
Spre bucuria mea, in conditiile in care prietene mi-au fost intotdeauna persoanele de sex opus, in ultima vreme am cunoscut oameni integri, oameni care nu si-au pierdut demnitatea si au refuzat sa se limiteze la reflexele primitive (somn,hrana,sex). Pentru voi, toata stima!
Asadar barbatii NU sunt porci. Porcii doar guita.

Doriti sa stati jos? Ma-ntreb unde!?

Azi am fost porcusorul isteric. Azi am tipat din rasputeri. Mut. Maine...ma mai gandesc.

void main ( )

{
Am stat bine si m-am gandit: de ce? La ce bun? Cand nu am tinut niciodata un jurnal,de ce as tine un blog? Ma bate de mult gandul asta dar am gasit intotdeauna o bariera in a-mi publica parerea scrisa. Asta pana azi cand mi-a ajuns pana in gat. Eu, persoana calma din fire, am ajuns sa ma enervez pentru simplu fapt ca merg pe strada, cu atat mai mult cu cat aud ce se cuvanteaza in jurul meu - nu mai pot ignora pitzipoancele care vorbesc "cu gura plina" sau babele care-l plang pe Ceausescu - si vad un peisaj dezolant. Toate blocurile gri si scorojite, stresul ca vine bacul peste mine - si altii ca mine -, banalitatea fiecarei zile si multi alti factori m-au facut sa simt ca pur si simplu nu mai pot sa tac. Toate cuvintele, ideile (si sunt o idioata la capitolul asta), frustrarile, toate ma preseaza si vor afara. Si pe buna dreptate. Populatia rupe granitele. Asa ca decat sa-mi stresez colegul de pregatire (multumesc ca m-ai suportat alea 10 minute) sau orice alt nevinovat, mai bine apelez la un cult ca acesta si imi las si eu oful sa pluteasca prin eterul virtual.
Uite asa va urez eu bun venit in haosul din mintea mea si impartasesc comunitatii intregi parte din bunul, raul, frumosul, uratul, generosul, egoismul, adevarul sau minciuna de care am parte (si nu numai eu, sunt sigura) zilnic. Lectura placuta!
}