Povești neterminate (Ghidul masochistului)

     Este fascinant pentru mine cum am avut nevoie de o săptămână de visat cu ochii deschiși, un sentiment nou, un impuls și o seară de conservare și redigerare a trăirilor proprii pentru a mai putea spune ceva...public.
     De mai bine de o jumatate de oră răsfoiesc prin fotografiile lui, încercand să-mi amintesc privirea caldă, nesigură, puțin pierdută, încercand sa-mi gasesc inspirația. Dar tot ce-mi trece prin cap e regretul ca nu am forțat nota și nu am trecut peste principiile lui. Inutile, masochiste, dar puternice și pe care le respect. Îi mulțumesc pentru faptul că am regăsit ceva vechi, am învățat ceva nou, m-am lăsat împrumutată și am primit ceva albastru.
     Ca să mi se aprindă interesul pentru cineva/ ceva (și sunt sigură că aici vorbesc și pentru tine) trebuie să "mă lovească". Și știi la ce mă refer. Nu la o cărămidă în geam ci un șoc la nivel mai mult sau mai puțin conștient. Ăsta e primul pas. Pasul 0.
      Apoi intervine masochismul...și de-aici tot circul: cu cât mă chinuie mai tare trează, în vise, pe motive reale sau imaginare cu atât vreau și îmi trebuie mai mult. Chiar dacă nu știu despre ce e vorba, nu am încercat până acum. Universul pur și simplu îmi spală creierul. E o reclama foarte ingenioasă a lui Cupidon. Spălarea provizorie a creierului are, desigur, un scop foarte clar: promovarea produsului. Dragostea asta pe care eu o vad desfășurându-se în fața ochilor mei e, clar, o proiecție a dorințelor ascunse (nu trebuie sa fii Freud ca să știi asta). Deși El poate stă pe scaun și numără muște eu îi văd mandibula încleștându-se și privirea lui concentrată mă hipnotizează. Și mai departe? Avem o ipoteză. Hai să o testăm. Vorbim, râdem, rezonăm, ne apropiem unul de celalalt în joacă, în serios, simțim și ne simțim unul pe celălalt fără ca neapărat să ne atingem. Ne jucăm cu cuvinte, necuvinte, ne dorim. Știm amandoi asta. Și apoi ne oprim. De ce? Păi...clasicele. __ nu vrea o relație, __ are deja una și, unde mai pui, nu ar fi etic profesional (înlocuiește __ cu El/Ea după caz).
     Aici putem distinge două categorii interesante de oameni, în doi pași:
1. Eu, curios, care încerc tot timpul limitele și le forțez până mi-o iau în _____ (fața/sentimente)
Așa măcar ajung la o concluzie. Fie am dat de dragostea vieții mele, iar toate filmele pe care mi le-am facut până acum erau fondate, fie am parte de "o singură dată" mai mult sau mai puțin reușită. Dar cel puțin am un final al poveștii.
2. Eu, conștiincios, care mă feresc să rănesc sentimentele terților sau să încalc principii morale. Mă plafonez în propriile expectanțe, dorințe, percepții. Sunt prins în propria-mi plasă imaginară. Mi-e frică de o conștiință încălcată, dar nu de un purgatoriu psihic. Și focusez sentimentele, atenția, tot universul meu pe acel cineva care doar cred că e adevarat. E trist. În momente de genul ăsta trec pe langă mine amintiri frumoase provocate de oameni pentru care nu simt nimic...pentru ca nu pot. Și povestea mea, și povestea lor raman povești neterminate. Nu rămânem decât cu întrebarea: cum ar fi fost? Totul, desigur, până reluăm pasul 0 sau pasul 1.
     Ce vreau eu să îți transmit e ca nu doar ce simți contează, ci și când. Nu poți reacționa chimic cu cineva fără să fiți în sincron.
     Ador, dragul, blândul meu masochist, fiecare celulă din tine, însă eu-sadicul își dorește să te zvârcolești noaptea în somn de dragul eu-masochistului care vrea ca tu să vânezi himera și cumva sa închei povestea. Înțelege cineva ce figura geometrică iese?
      Visez la un sărut. Dar unul pe care să îl simțim amandoi. Unul real. Unul căruia să nu îi pese de ieri, de maine, de El, de Ea, Doar mirosul plăcut al pielii tale, respirația mea oprită, privirea ta inocentă, copleșitoare și mintea mea perversă. Însă nu o să știu niciodată cum s-ar termina asta. Și tu te întrebi uneori cum ar fi, nu?

Acest text repreazintă un colaj de întâmplări fictive, stilizate și rog a fi 100% interpretat prin perspectiva celui căruia îi este adresat ghidul. Vă mulțumesc!



P.S.: Nu-ți face griji pentru mine. Eu o să fac ce am învățat mai bine. O să continui să trăiesc!

Le Bien Qui Fait Mal

Nu ştiu dacă e de vină starea mea din seara asta...dar am o slăbiciune pentru melodia şi clipul următor:








Asta până nu scot francezii şi clipul ăsta de pe youtube că L'Assasymphonie nu se mai găseşte nici cu lupa :))

Am visat să merg la Disneyland Paris. Şi am ajuns.

Zilele astea, într-o incursiune prin memoria mea (obişnuiesc să fac des asta), mi-am amintit de o zi geroasă, dar uscată de iarnă. Era un 5 decembrie cu ghetele lustuite la uşă, în aşteptarea lui Moş Nicolae. În seara aceea, părinţii mei au făcut o minune. Eram cu toţii într-o cameră, stăteam de vorbă şi ne uitam la TV. La un moment dat m-a trimis mama să iau nişte apă. Pentru asta, trebuia să străbat toată casa întunecată. Ştia că îmi e frică de întuneric (şi acum mă trec fiorii numai când mă gândesc) aşadar vroia să mă trateze. Doar că nu apuc să intru în holul unde stăteau ghetuţele, că aud un fâşâit. Mă întorc fugind în cameră şi le spun alor mei ce s-a întâmplat. Aproape izbucnind în râs au mers cu mine în hol ca să îmi demonstreze că nu era nimic acolo. Şi când aprind lumina, ce să vezi: încălţămintea era plină de dulciuri şi alte cadouri. Partea interesantă e că nici azi nu am desluşit misterul: cum au ajuns darurile acolo când toţi au stat sub ochii mei şi nu au părăsit nici o clipa camera, iar când am mers acolo m-am asigurat că nu venise încă moşul. Nici până în ziua de azi nu mi-au spus cum au reuşit şi nici nu au de gând prea curând să mă lămurească.
Dar nu asta era ideea de la care am plecat. Ci că printre darurile de acolo se găsea un carneţel de telefoane care m-a fascinat enorm. Era mic, subţire, roşu şi avea atât pe faţă cât şi pe verso imagini de la Disneyland Paris. Fotografiile acelea în format minuscul şi imaginea glamour a Disneyland-ului m-au fascinat pe loc. Astfel în mintea mea de copil mi-am promis să ajung acolo cândva. Şi am reuşit. După mulţi ani de atunci. Vara trecută. Am fost trei săptămâni în Franţa, la unchiul meu. Pe lângă plimbările mele zilnice, de bezmetică prin Paris, de una singură, în weekend-uri vizitam locuri de-a dreptul fascinante. Într-unul din weekenduri am mers şi la Disney. Asta după ce salivasem vreo 2 ore în magazinul oficial de pe Champs-Élysées. Cred că a fost una din cele mai fascinante experienţe din toată viaţa mea. Mă vedeam lângă castelul de poveşti şi nu îmi venea să cred. Eram în paradisul lui Mickey şi a tuturor personajelor care mi-au marcat într-o oarecare măsură copilaria. Şi plimbându-mă în caruselul Albă-Ca-Zapadei, al lui Peter Pan sau al lui Pinocchio eram fascinată ca şi buburuzele de copii din jurul meu. Bineînţeles că pe lângă distracţiile "de copii" mai întâlneşti şi vaporul Piraţilor din Caraibe în mărime naturală, şi un mini-munte în formă de craniu prin care să te rătăceşti, cu carusele pe masură, cursa lui Indiana Jones şi multe altele. O zi nu îţi ajunge să te dai în tot ce e de dat acolo. Şi vă vine sau nu să credeţi, e o plăcere să stai la coada de 45 de minute pentru a face o cursă care durează 2 minute. Nici nu simţi când trece. Totul e făcut cu atenţie. Decorul practic te introduce în povestea în care urmează să intrii şi nu ai timp să admiri destul. Nu te poţi sătura de poveştile pe care le spun păpuşile, scheleţii, minele, hologramele, pânzele de păianjen şi căluşeii. Presupun că nu trebuie să mai menţionez că în tot parcul te întâlneşti cu personaje care mai de care mai frumoase şi mai prietenoase.
Dar din toată aventura asta, un singur element m-a făcut să mă simt copil până în măduva oaselor şi să plâng de fericire (pentru prima dată în viaţa mea): paradele. Prima a avut loc pe la 6 seara. Era încă lumină, aşa că totul se vedea clar şi frumos. Practic toate personajele pe care le cunoşteam eu atât de bine când eram mică se încarnaseră atunci şi acolo şi veniseră ca eu să le admir. Eu şi nimeni altcineva. Şi trăiau, respirau...ca şi mine. Ieşiseră din lumea lor ca să îmi arate că într-adevar copilul din mine nu o să moară niciodată. Şi ca prin vis, s-au retras în castelul lor pentru a se pregăti pentru adevăratul bal: parada de la ora 22. Acela a fost momentul în care am simţit cum e să plângi de bucurie. Atunci, toate acele personaje nu mai erau reale. Mă aduseseră pe mine în lumea lor fantastică. Acum eu eram desen, ca şi ele. Vedeam ploi şi dansuri de lumini şi flăcări, trăsuri de basm şi personaje feerice, de o frumuseţe ireala şi radiantă.
Totul s-a terminat în focuri de artificii. Din cauza fumului de pe fundal părea că tot castelul a pornit din loc, cu tot cu persoanjele mele ca şi cum urma să se ducă şi la alţi copii. Simţeam cum trăiesc prin fiecare caracter întâlnit acolo. Eram frumoasă, eram bestie, eram prinţesă, eram vrăjitoare, eram prinţ, eram monstru. Nu mai eram pe pământ. Eram undeva departe. Acolo unde îmi dorisem să ajung în acea seară de Moş Nicolae de demult.




P.S.: Azi chiar am fost iar copil...

Amintiri din copilărie

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă uit cum ninge afară îmi amintesc de vremurile copilăriei mele. Erau zile, când ningea. Ningea cu fulgi mari şi mă uitam cu jind pe geam cum se leagănau şi se aşeazau pe pământ. Mai erau zile în care ieşeam cu săniuţa pe derdeluş, dar nu mă dădeam pe burtă ca toţi copii, pentru că îmi era frică. Ne rostogoleam pană nu ne mai simţeam mâinile şi picioarele, şi făceam trenuleţ din săniuţe la care trăgeau baieţii mai mari până aproape că îşi tăiau mănuşile de la sfori. De bătaia cu bulgări mă feream întotdeauna. Nu am avut niciodată ţintă şi nici forţă să arunc. Aşa că îmi luam zapadă în freză de fiecare dată. Şi când abia ne mai mişcam şi ne îngheţa şi părul, fugeam în casă unde soba ardea şi mama ne aştepta cu un ceai fierbinte şi ne scăldam picioarele în apă cu sare. Adoram să simt cum se topeau cristalele mari de sare sub tălpile îngheţate.
Dar asta a fost atunci. Acum iar ninge şi, pentru că am crescut, am chef de bătaie cu zăpadă. Şi vreau să fac şi un om de zăpadă. Am reuşit să fac cândva o căprioară. Şi plănuisem să fac şi un igloo. Încă mai sper să fac unul, dar am nevoie de ceva ajutor.
Tot oraşul s-a mişcat în reluare zilele astea (cum nimeni nu a reuşit să împraştie sare şi nisip). Şi dacă ai ghinionul să te afli într-un automobil, ai ocazia să te simţi ca într-o maşinuţă buşitoare. Trebuie doar să speri că nu vei intra într-o alta. Eu una m-am speriat un pic într-o curba când maşina fratelui meu a patinat puţin, dar graţios.
Acum nu mai ninge. Acum e mocirlă mare şi aş vrea sa am zapadă în weekend sau luni şi sărbători frumoase. :D

Making of - Sedinta foto Floresti -

Dupa cum am spus si ieri, desi nu am avut prea mult timp, am facut o sedinta foto destul de reusita in mini-vacanta. Ma pregatesc intens pentru expozitie.
Asa ca luni dimineata mi-am luat aparatul la brat si am plecat sa ma intalnesc cu Tedi si cu Alex. Ca intotdeauna nu m-am tinut de program, prin urmare nu am plecat la ora stabilita. Si cum matinalul isi punea amprenta asupra luciditatii mele, am mai stat si la o cafea la Mc. Partea proasta e ca abia pe la jumatatea cafelei am realizat ca defapt eu am uitat bateria de la aparatul foto acasa. A trebuit sa ma intorc din drum. A fost semn destul de rau, ar zice superstitiosii. Eu nu. Eu refuz si superstitiile. Refuz tot ce nu imi convine. In fine, am luat bateria si am plecat la drum : spre Bucuresti. Eu nu am un trepied. Si imi este necesar din moment ce vreau sa reiau aparatul in mana. Deci am plecat spre Bucuresti sa luam trepiedul colegului lui Tedi. Doar ca vazand-ma in camera de camin, m-a indemnat vrednicia sa fac un pic de curatenie...pic care a durat vre-o ora. Timp in care baietii s-au plictisit de moarte. M-am oprit cand m-au parasit pe mine puterile. Am probleme cu glicemia uneori asa ca noroc cu niste pufarine groaznic de dulci. Altfel probail ma adunau de pe jos.
Dupa ce m-am hotarat si eu ca e ok sa plecam,am pornit-o inapoi spre Ploiesti. Imi propusesem sa ajung pe la 9 inapoi, dar am ajuns pe la 12, mai exact la doctor sa imi iau o scutire (ce ti-e si cu cheful de scoala). Aici le-am luat si pe Flori si pe Maria si am pornit spre Floresti. Loc in care sincer nu am mai fost niciodata. Dar mi-a placut foarte mult. Si ma voi intoarce acolo cu placere.
Ne-am distrat foarte bine moscolindu-ne cu acuarele si curatandu-ne cu servetele umede. Am inghetat de frig si ne-am rugat sa nu ne pice ditamai bucatile de zid in cap. Ne-am ciondanit si ne-am impacat, ne-am alergat, ne-am scalambat,am ras, am plans, dar am petrecut o zi absolut geniala.




Iata dovada:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru ca unii oameni sunt criminali din nastere

Exista oameni nascuti sa faca alti oameni sa rada si sunt constienti de asta. Si o fac al dracu' de bine. Putini sunt insa care fac asta din inteligenta si pentru ca desi poate sunt vulgari (mai vulgari de cat prevede moralul), sau cel vizat esti chiar tu, nu te poti abtine sa nu te tavalesti pe jos de ras. Am cunoscut genul acesta de oameni. Buni de voie buna dar cu un simt al seriosului dezvoltat si o gandire cu adevarat impresionanta. Am avut norocul sa convietuiesc cu cativa dintre acestia 6-8 ore pe zi, 5 zile din 7, timp de 4 ani. Oameni pe care i-am iubit si i-am urat, pe rand. Acele persoane care mi-au aratat ca am defecte atunci cand am uitat. Sunt copiii pe care i-am cunoscut ieri si adultii care vor pleca maine. Sfarsitul de an se apropie si vad pe chipurile colegilor mei, adolescenti naivi, trasaturi de adulti in devenire. Trasaturi ce devin din ce in ce mai definite.
Spre bucuria tuturor,oamenii astia nu si-au pierdut umorul. E tot ce au mai de pret. Eticheta cu care raman in memoria mea.

Mai exista si oamenii care fac alti oameni sa rada, dar nu neaparat intentionat. Iata un exemplu evident: