Povești neterminate (Ghidul masochistului)

     Este fascinant pentru mine cum am avut nevoie de o săptămână de visat cu ochii deschiși, un sentiment nou, un impuls și o seară de conservare și redigerare a trăirilor proprii pentru a mai putea spune ceva...public.
     De mai bine de o jumatate de oră răsfoiesc prin fotografiile lui, încercand să-mi amintesc privirea caldă, nesigură, puțin pierdută, încercand sa-mi gasesc inspirația. Dar tot ce-mi trece prin cap e regretul ca nu am forțat nota și nu am trecut peste principiile lui. Inutile, masochiste, dar puternice și pe care le respect. Îi mulțumesc pentru faptul că am regăsit ceva vechi, am învățat ceva nou, m-am lăsat împrumutată și am primit ceva albastru.
     Ca să mi se aprindă interesul pentru cineva/ ceva (și sunt sigură că aici vorbesc și pentru tine) trebuie să "mă lovească". Și știi la ce mă refer. Nu la o cărămidă în geam ci un șoc la nivel mai mult sau mai puțin conștient. Ăsta e primul pas. Pasul 0.
      Apoi intervine masochismul...și de-aici tot circul: cu cât mă chinuie mai tare trează, în vise, pe motive reale sau imaginare cu atât vreau și îmi trebuie mai mult. Chiar dacă nu știu despre ce e vorba, nu am încercat până acum. Universul pur și simplu îmi spală creierul. E o reclama foarte ingenioasă a lui Cupidon. Spălarea provizorie a creierului are, desigur, un scop foarte clar: promovarea produsului. Dragostea asta pe care eu o vad desfășurându-se în fața ochilor mei e, clar, o proiecție a dorințelor ascunse (nu trebuie sa fii Freud ca să știi asta). Deși El poate stă pe scaun și numără muște eu îi văd mandibula încleștându-se și privirea lui concentrată mă hipnotizează. Și mai departe? Avem o ipoteză. Hai să o testăm. Vorbim, râdem, rezonăm, ne apropiem unul de celalalt în joacă, în serios, simțim și ne simțim unul pe celălalt fără ca neapărat să ne atingem. Ne jucăm cu cuvinte, necuvinte, ne dorim. Știm amandoi asta. Și apoi ne oprim. De ce? Păi...clasicele. __ nu vrea o relație, __ are deja una și, unde mai pui, nu ar fi etic profesional (înlocuiește __ cu El/Ea după caz).
     Aici putem distinge două categorii interesante de oameni, în doi pași:
1. Eu, curios, care încerc tot timpul limitele și le forțez până mi-o iau în _____ (fața/sentimente)
Așa măcar ajung la o concluzie. Fie am dat de dragostea vieții mele, iar toate filmele pe care mi le-am facut până acum erau fondate, fie am parte de "o singură dată" mai mult sau mai puțin reușită. Dar cel puțin am un final al poveștii.
2. Eu, conștiincios, care mă feresc să rănesc sentimentele terților sau să încalc principii morale. Mă plafonez în propriile expectanțe, dorințe, percepții. Sunt prins în propria-mi plasă imaginară. Mi-e frică de o conștiință încălcată, dar nu de un purgatoriu psihic. Și focusez sentimentele, atenția, tot universul meu pe acel cineva care doar cred că e adevarat. E trist. În momente de genul ăsta trec pe langă mine amintiri frumoase provocate de oameni pentru care nu simt nimic...pentru ca nu pot. Și povestea mea, și povestea lor raman povești neterminate. Nu rămânem decât cu întrebarea: cum ar fi fost? Totul, desigur, până reluăm pasul 0 sau pasul 1.
     Ce vreau eu să îți transmit e ca nu doar ce simți contează, ci și când. Nu poți reacționa chimic cu cineva fără să fiți în sincron.
     Ador, dragul, blândul meu masochist, fiecare celulă din tine, însă eu-sadicul își dorește să te zvârcolești noaptea în somn de dragul eu-masochistului care vrea ca tu să vânezi himera și cumva sa închei povestea. Înțelege cineva ce figura geometrică iese?
      Visez la un sărut. Dar unul pe care să îl simțim amandoi. Unul real. Unul căruia să nu îi pese de ieri, de maine, de El, de Ea, Doar mirosul plăcut al pielii tale, respirația mea oprită, privirea ta inocentă, copleșitoare și mintea mea perversă. Însă nu o să știu niciodată cum s-ar termina asta. Și tu te întrebi uneori cum ar fi, nu?

Acest text repreazintă un colaj de întâmplări fictive, stilizate și rog a fi 100% interpretat prin perspectiva celui căruia îi este adresat ghidul. Vă mulțumesc!



P.S.: Nu-ți face griji pentru mine. Eu o să fac ce am învățat mai bine. O să continui să trăiesc!

Eu? Nu!

Cred că fiecărui om de pe planeta asta i s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să se gândească: "mie nu mi se poate întâmpla asta". Cu timpul am învăţat cu toţii că sintagma "niciodată să nu spui niciodată" este al dracu' de dureros de adevarată. Eu şi mulţi alţii de pe lângă mine, care învăţaseră sau nu lecţia asta de la viaţă, ne-am dat seama cât de importantă poate fi. Şi cum într-o clipă ne putem schimba universul propriu. Rotindu-ne la 180 de grade, de la nord la sud, de la cald la frig, de la râs la plâns. Dar, deh, aşa-i şi-n tenis. Nu mereu primeşti mingea în avantajul tău. Sau nu mereu eşti destul de rapid să o pasezi. Şi încercând să o prinzi te trezesti în noroi, cu nasul rupt şi cu ochiul spart. Sau mai rău, pici cu capul într-o piatră şi ajungi în comă... Reclama de la Lion susţinea că 9 din 10 accidente au loc în casă. Eu cred că dacă ai şansa să-ţi rupi o mână, o faci şi în timp ce stai pe o saltea de puf. Mai rău e când te trezeşti pe un pat de spital şi vezi cum se perindă prin faţa ta tone de oameni. Şi privind aşa, resemnat, în ochii lor vezi de fapt cine iţi e aproape şi cine vine din obligaţie. Cine stă zilnic la capul tău să te vegheze şi cine "îşi face datoria". E foarte trist când vezi oamenii care te înconjoară cu adevărata lor faţă. Şi asta nu doar pentru că simpla lor prezenţă sau absenţă te face să îi cunoşti mai bine. Ci şi pentru că ai ocazia să nu îţi placă ce simţi. În vocea lor, în privirea lor, în gesturile lor.
Eh, tot cu ocazia asta am început să mă conving că există oameni care să ofere dragoste necondiţionată. Nu sunt singura care a încercat să ajungă la performanţa asta. Se poate, dar în cantitate limitată.
Înveţi multe într-o zi. Am învăţat că iubesc, să apreciez că simt, ce simt, că o singură persoană poate uni o comunitate, că  nu îţi trebuie o palmă ca să ştii de cine să te fereşti şi că...du murit, e uşor să mori...e mai greu să supravieţuieşti.