Nu lăsa Bucureştiul să te schimbe - despre cum să-ţi scoţi morcovul, iepurele şi vânătorul...

          Iată că am ajuns şi aici: vestitul Bucale. Aşa cum mă aşteptam îmi mănânc banii repede, m-a bătut sesiunea, pierd nopţile, nu am timp de nimic, nu am realizat mare lucru. Dar măcar mi-am scos din dos cele 3 personaje menţionate mai sus. Mi-am pierdut şi talentul la scris...
          Ca prin minune m-am adaptat la ceea ce înseamnă cămin. Evident că asta nu se putea întâmpla decât cu ambientul necesar. Două colege ale căror gusturi parcă sunt trase la indigo. Vi le prezint pe Diana şi Oana...ne-am nimerit. Şi aşa au început petrecerile, shoturile de tequila, tachinările, râsetele. Atmosferă de vis nu alta. Şi sunt 2 fiinţe pe care pare-mi-se că nu "le-a schimbat Bucureştiul".
           Expresia asta mă frapează de când am ajuns aici. Am auzit că într-un mod absolut pulifantastic, oraşul în care şede Băse (vecinul nostru de la câteva case mai încolo) are un efect asupra personalităţii individului care se trezeşte subit de la ţâţa mamii în club de uber fitze. Cum o fi asta? Să schimbi laptele matern pe votkă cu suc de mere... ne respectăm.
          Un efect sigur îl are şi locul ăsta. Cine vine aici este supus unei cure de slăbire fără prea mult efort. Nu am auzit om care să nu fi pierdut măcar câteva kilograme de când a păşit aici. Sau o fi de la criză...economie la mâncare... Eu cred că am pierdut din greutatea datorată morcovului, a iepurelui şi a vânătorului. Unde mai pui şi puşca?

L'Assasymphonie

Îmi place lumea reală în care trăiesc. Dar nu sunt mulţumită de ea. Mă amăgeşte şi deziluzionează concretul cu care mă înconjor şi palpabilul incontestabil. Şi îmi vine să urlu uneori când îmi dau seama cât de imperfecte sunt metodele de comunicare dintre noi oamenii. Cuvintele. Sunt atât de banale...toata lumea le naşte...fiecare în felul lui...alţii le avortează. Activitatea de a rosti cuvinte a devenit atât vulgară. Nu există dialect destul de dezvoltat încât să poată transmite şi celor din jur complexitatea cu care se dezvoltă sentimentele, senzaţiile. Practic acest amalgam de vibraţii pe care îl denumim generic vorbire nu înseamnă nimic fără respiraţie, gesturi, priviri, emoţii. Şi totuşi nimic nu poate răbufni în plină senzualitate prin limitarea la vorbit. Cred că mai apropiată de a transmite impulsuri perceptibile într-un mod mai profund este şoapta. Nu e vorbă, dar nici gest. E o combinaţie seducătoare de mângâiere şi transmisie organică de emoţie. Realizează o conexiune unică între emiţător şi receptor, inaccesibilă celor din exterior.
O altă metodă de comunicare ce se apropie de perfecţiune este arta. În toate formele ei. De la estetica urâtului până la Madonele şi Fecioarele din icoane, sculptura, literatura, muzica, fotografia, totul. Fie că este vorba de arta abstractă sau nu, detaliile sunt cele care fac persoanale confesiunile unor oameni catre alţi oameni, printr-un canal exclusiv, dar cu mesaje variate, sublime, care variază de la individ la individ.
Nimic totuşi nu e perfect. Trăim într-o lume creată de noi înşine, după posibilităţile de percepţie ale fiecăruia cât şi după cele comune, ca o masă unitară. După lumea aceea a esenţelor, sentimentelor pure, mistuitoare, lipsite de tentaţii exterioare, tânjesc eu. Lumea aceea în care cuvintele capătă un alt sens, vorbirea ia o altă formă. Unde gesturile fac transferul de energie, de forţă. Căci fără gesturi, cuvintele nu înseamnă nimic.

Totul e relativ. O asimfonie...

Le Bien Qui Fait Mal

Nu ştiu dacă e de vină starea mea din seara asta...dar am o slăbiciune pentru melodia şi clipul următor:








Asta până nu scot francezii şi clipul ăsta de pe youtube că L'Assasymphonie nu se mai găseşte nici cu lupa :))

Eu? Nu!

Cred că fiecărui om de pe planeta asta i s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să se gândească: "mie nu mi se poate întâmpla asta". Cu timpul am învăţat cu toţii că sintagma "niciodată să nu spui niciodată" este al dracu' de dureros de adevarată. Eu şi mulţi alţii de pe lângă mine, care învăţaseră sau nu lecţia asta de la viaţă, ne-am dat seama cât de importantă poate fi. Şi cum într-o clipă ne putem schimba universul propriu. Rotindu-ne la 180 de grade, de la nord la sud, de la cald la frig, de la râs la plâns. Dar, deh, aşa-i şi-n tenis. Nu mereu primeşti mingea în avantajul tău. Sau nu mereu eşti destul de rapid să o pasezi. Şi încercând să o prinzi te trezesti în noroi, cu nasul rupt şi cu ochiul spart. Sau mai rău, pici cu capul într-o piatră şi ajungi în comă... Reclama de la Lion susţinea că 9 din 10 accidente au loc în casă. Eu cred că dacă ai şansa să-ţi rupi o mână, o faci şi în timp ce stai pe o saltea de puf. Mai rău e când te trezeşti pe un pat de spital şi vezi cum se perindă prin faţa ta tone de oameni. Şi privind aşa, resemnat, în ochii lor vezi de fapt cine iţi e aproape şi cine vine din obligaţie. Cine stă zilnic la capul tău să te vegheze şi cine "îşi face datoria". E foarte trist când vezi oamenii care te înconjoară cu adevărata lor faţă. Şi asta nu doar pentru că simpla lor prezenţă sau absenţă te face să îi cunoşti mai bine. Ci şi pentru că ai ocazia să nu îţi placă ce simţi. În vocea lor, în privirea lor, în gesturile lor.
Eh, tot cu ocazia asta am început să mă conving că există oameni care să ofere dragoste necondiţionată. Nu sunt singura care a încercat să ajungă la performanţa asta. Se poate, dar în cantitate limitată.
Înveţi multe într-o zi. Am învăţat că iubesc, să apreciez că simt, ce simt, că o singură persoană poate uni o comunitate, că  nu îţi trebuie o palmă ca să ştii de cine să te fereşti şi că...du murit, e uşor să mori...e mai greu să supravieţuieşti.

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune

Cine a zis că e greu să îi înţelegi pe cei din zodia gemeni, nu a fost nebun. Atât de greu sunt de înțeles încât nici măcar ei nu se înţeleg.
Dar cum nu îmi place să generalizez, admit că e vorba despre mine. Ideea e că o dau atât de tare în bară și fac atâtea tâmpenii de obiciei încat uneori sunt debusolată total. Ca și acum. Mi se oferă de atâtea ori ocazia sa dau cu bâta în baltă încât nu am cum să ratez.
Nu mă plâng. Nu mă declar o nefericită. Nu vreau să o fac. Și dacă aș vrea să fac asta nu aș avea cui. Pentru că nimeni nu are destul timp să asculte. Și nu e obligat nimeni să mă asculte. Nici măcar cei pe care îi iubesc. Și doar pentru faptul că îmi sunt dragi, nu le spun mereu ce mă doare fie pentru că nu știu să asculte, fie că dacă am o problemă se macină mai rău decât mă macin eu. Și dacă cineva drag mă ranește, nu află cât rău mi-a făcut. Pentru că iert și pentru că iubesc. Rău e ca invers nu se pune. Și dacă încerc să fac în așa fel încât să iasă bine, nu iese frate. Și reușesc să distrug toate relațiile clădite, într-o fracțiune de secundă. Toate relațiile pe care le-am clădit mai mult sau mai puțin greu. Din toate soluțiile care există la o problemă eu sunt norocoasa care o alege pe aia care mă îngroapă.
Și vă implor să nu mai țipați. Vă implor să fiți mai calmi și să aveți mai multă răbdare. Și vă implor să nu mai priviți ca și cum totul v-ar ataca. Vă rog să învățați că unii oameni vor să facă bine, doar ca nu le iese.
Mă rog să învăț că nu pot mulțumi pe oricine. Mă implor să încerc să nu mai vreau atatea de la mine. Mă implor să încerc să nu mai plac tuturor. Mă implor să nu mai încerc.

Amintiri din copilărie

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă uit cum ninge afară îmi amintesc de vremurile copilăriei mele. Erau zile, când ningea. Ningea cu fulgi mari şi mă uitam cu jind pe geam cum se leagănau şi se aşeazau pe pământ. Mai erau zile în care ieşeam cu săniuţa pe derdeluş, dar nu mă dădeam pe burtă ca toţi copii, pentru că îmi era frică. Ne rostogoleam pană nu ne mai simţeam mâinile şi picioarele, şi făceam trenuleţ din săniuţe la care trăgeau baieţii mai mari până aproape că îşi tăiau mănuşile de la sfori. De bătaia cu bulgări mă feream întotdeauna. Nu am avut niciodată ţintă şi nici forţă să arunc. Aşa că îmi luam zapadă în freză de fiecare dată. Şi când abia ne mai mişcam şi ne îngheţa şi părul, fugeam în casă unde soba ardea şi mama ne aştepta cu un ceai fierbinte şi ne scăldam picioarele în apă cu sare. Adoram să simt cum se topeau cristalele mari de sare sub tălpile îngheţate.
Dar asta a fost atunci. Acum iar ninge şi, pentru că am crescut, am chef de bătaie cu zăpadă. Şi vreau să fac şi un om de zăpadă. Am reuşit să fac cândva o căprioară. Şi plănuisem să fac şi un igloo. Încă mai sper să fac unul, dar am nevoie de ceva ajutor.
Tot oraşul s-a mişcat în reluare zilele astea (cum nimeni nu a reuşit să împraştie sare şi nisip). Şi dacă ai ghinionul să te afli într-un automobil, ai ocazia să te simţi ca într-o maşinuţă buşitoare. Trebuie doar să speri că nu vei intra într-o alta. Eu una m-am speriat un pic într-o curba când maşina fratelui meu a patinat puţin, dar graţios.
Acum nu mai ninge. Acum e mocirlă mare şi aş vrea sa am zapadă în weekend sau luni şi sărbători frumoase. :D

Wish-list

Dragă Moşule,
Ştiu că tu întotdeauna mi-ai citit gândurile şi mi-ai adus ceva să îmi placă. Şi mai ştii că nu am pretenţii şi idei. Aşa că nu o să îţi scriu ţie o scrisoare cu ce vreau de la tine, ci am să-mi scriu una mie, cu ce vreau de la mine.(hai, recunosc ca i-am copiat pe ăia de la Vodafone)

În anul ce vine îmi propun să:
~ Termin clasa a XII-a (deja simt că nu mai vreau)
~ Iau note la bac astfel încat să le demonstrez tuturor care nu au încredere în mine şi cred că nu se poate, că s-au îndoit
~ Să intru la Poli (cine e Poli?)
~ Să intru la jurnalism (doar ca să văd eu că pot, că rămân tot la Poli- Poli nu e tipa)
~ Să mă reapuc de fotografie (Poli nu e nici baiat)
~ Să încerc să mă apuc de desen şi pictură (da, mă vrea virusu' din mine să facă ouă - să vedem ce-i iese)
~ Să fiu mai pretenţioasă cu mine însumi (nu că nu aş fi destul)
~ Să îi fac pe cei dragi să zâmbească mai des (măcar de la anul)
~ Să învăţ să joc biliard (implicit să ţin tacul în mână)
~ Să citesc toată literatura lui Mircea Eliade (e de ceva timp pe lista de aşteptare)
~ Să devin ordonată (ar fi cazul)
~ Să devin mai aşezată şi mai calculată (spun PA haosului)
~ Să citesc toată seria Art Gallery şi 100 de personalităţi (dar ştiu că am voinţă)
~ Să îmi înmulţesc colecţiile (zici că sunt copil)



şi lista o să continue.Mai adaug când îmi amintesc. Acum îmi bubuie capul de somn (iar) şi văd dublu. Şi stau şi mă gândesc...de unde atâta timp să le fac pe toate?

Pauza de-o tigara

Rusine sa imi fie. Tin atata la blogul asta si nu am mai postat nimic in ultimele zile. Nici de 100ro nu prea m-am mai tinut. Macar am o scuza buna. Laptop-ul meu s-a umplut de virusi si eu de draci ca nu a mai vrut sa mearga. Asa ca l-am luat la "subsoara" si am mers cu el la cineva potent si apt sa il "gadile". Nu ca nu as fi avut antivirus sau ca as fi umblat pe vre-un site porno ( :-" ). Pur si simplu antivirusul meu nu a fost in stare sa faca fata cantitatii de informatie (01100010100111000101011100101002) care s-a infipt in PC :D.
Am atatea idei si astept cu nerabdare sa ajung cu el acasa. Sa vezi atunci carnagiu de cuvinte. Cu ocazia asta imi instalez si Photoshop-u' si ma apuc de treaba cu expozitia care si aia saraca ma asteapta de ceva timp.
Acum cat scriu sta cineva mic in spatele meu si ma spioneaza. Deci am deja un prim cititor. :D
Ne auzim curand caci pauza de tigara a luat sfarsit. :D

Virusul cultural

Am auzit zilele trecute de un termen nou cu denumire dubioasa: virusul cultural. Acesta este defapt un manifest pentru cultura. Un manifest desfasurat pe internet care vine in combaterea tuturor mass-urilor idioate, a inaptiilor si gunoaielor de care dam zilnic, pretutindeni.
Se numeste virus deoarece are menirea de a curata. Nu toata informatia utila/inutila din PC asa cum fac cele obisnuite. Si nici nu vrea sa iti roada sistemul imunitar pana te termina. Virusul cultural are intentia de curata sufletele si mintile inca deschise spre arta in toate formele ei.
Ideea de virus cultural este in dezvoltare din 2001 dupa cum spune creatorul lui (da, e un virus fabricat in laborator...in laboratorul de creatie). Ce-i drept cred ca nu sunt singura care a simtit nevoia de asa ceva.
Virusul cultural are mai multe tulpini:

viruscultural de tip DP [desen şi pictură]

viruscultural de tip T [tatuaje]
viruscultural de tip M [muzică]
viruscultural de tip P [poezie]
viruscultural de tip F [fotografie]
viruscultural de tip A [actorie]
viruscultural de tip D [artă digitală]
viruscultural de tip G [gravură]
viruscultural de tip I [interviuri]

Nu exista remediu cunoscut si nu poate fi eradicat.
Intr-un comunicat a fost facut public faptul ca: "Autorul, deţinătorul celui mai complex tip de virus cultural cu tulpină multiplă de tip DP-M-P-F-A-AD-G, îşi recunoaşte şi asumă vina eliberării acestui virus cultural şi se supune oprobiului public."

Ma declar infestata de tulpini ale virusul si propun un viruscultural de tip DP

Bancul cu timpul

Refuz timpul. Mai bine zis el ma refuza pe mine si uite asa nu m-a lasat indeajuns de mult sa fac ce imi propusesem.
Am avut o scurta vacanta de extenuare in care nu am facut mare lucru din ce am vrut. In schimb m-am ales cu cativa saci de nervi si o sedinta foto reusita. Ma pregatesc cu seriozitate (as zice eu) sa definesc o tema. Asa a luat nastere sedinta foto de la Floresti. E singura realizare din cele 5 zile libere. Si mutarile de prin casa al caror final s-a dovedit a fi un esec. Dar asta nu mai conteaza.
Am atatea de povestit...dar pur si simplu ma simt ca un zombie acum. Am sa scriu despre ultimele zile si mai ales de sedinta foto de la Floresti maine. Acum patul e atat de atractiv...



Si totusi exista oameni pentru care timpul nu e o bariera. Si mai sunt oameni care noaptea nu dorm...

"Nu trebuie mai ales să īnţelegem, - trebuie mai ales să fim;" (A taia in carne vie)

Nu inteleg de ce exista in orar respectiva materie care se numeste pompos "Limba si literatura romana". E un titlu aberant. Ar trebui sa ii spuna "Ora de biologie aplicata" sau "Doctorul Ciomu pentru to(n)ti". Haideti sa va dau reteta:
1) Se alege una bucata poezie (se gaseste la kil' in biblioteci)
Se ia poezia. Se intinde pe o hartie. Se intoarce pe toate fetele (fara grija ca nu fuge) si se localizeaza tema acesteia. Se realizeaza o incizie pana-n analele temei respective (in functie de viziunea chirurgului) si se macelareste in partile componente: motive si figuri de stil. Fragmentele astfel obtinute se paseaza pe o coala de hartie sub forma de paragrafe.
Aceasta este doar munca din spatele cortinei. Mentionez ca rezultatele difera de la subiect la subiect, iar rezultatele sunt unice si incontestabile.
Partea a doua este de a demonstra teoria*.
2) Se ia una bucata clasa de elevi (nu intereseaza de unde si de ce)
Bataia de cap nu a fost pana acum. Ci de acum incolo. Scopul? Sa faci clasa de elevi care nu dau doi bani pe munca pe care o depui (oare de ce?) sa ajunga exclusiv la aceasi concluzie ca a ta.



Si ma intreb: la finalul orei te simti un profesor implinit daca opera literara se gaseste disecata, mestecata si deja digerata (pe care unii o regurgiteaza) pe caietul tuturor elevilor? Esti un profesor de literatura daca diseci poezii ca pe broaste? Te-ai gandit daca mai traieste ulterior si in inimile cator elevi? Tu, ai simtit-o?







* daca teoria iti apartine

Totul e relativ (escapade)

Obicieiul meu de mica: sa fac tot felul de tampenii de care sa nu stie nimeni. Asta a evoluat pe masura ce am crescut si au luat amploare. Ador ideile spontane. Iubesc planurile neasteptate, neplanuite, de care mai nimeni nu stie.
Astazi am avut o asemenea escapada in Bucuresti. Cu riscul de a porni o tornada acasa, m-am inarmat cu o minciuna buna (nu stiu cine poate sa ma creada uneori), mi-am luat fratele la volan (ce-as vrea si eu carnet) si cu emotiile de rigoare am plecat sa scap de rutina si sa fac o surpriza :D . Sa scap de Ploiesti si de tot ce m-am plictisit sa vad. Mi-a iesit escapada. Si inca bine. Am petrecut o zi minunata in care mi-am amintit cat de mult tin la oamenii de langa mine. Am devenit inca de pe drum spre foarte nostalgica si mi-am amintit ca nu e prima data cand fac asta. Devenise o rutina anul trecut cand, impreuna cu colega de banca, plecam undeva pe la a doua ora, luam primul tren de Bucuresti si ne prezentam constiincioase la dentistul ei. Apoi ieseam sa ne plimbam, deseori pe Lipscani in speranta ca vom da de Bendeac. Nu stiu de unde auzise ea ca se plimba ocazional pe acolo. Defapt asta era dorinta ei, dar nici mie nu mi-ar fi displacut. Apoi ne trezeam ca e tarziu si ca trebuie sa ajungem in timp util in gara. Ceea ce si faceam, dar nu mai aveam timp si de bilet. Si astfel noroc cu cate o batranica draguta care ruga nasul/nasa sa ne ierte, ca apoi sa ne vorbeasca tot drumul de tineretile ei si de palaria ce o poarta, amintire de la mama ei de cand era scolarita :).
La fel de frumoasa a fost si escapada de la Bucov dintr-a zecea. Plictisite intr-o zi de luni de scoala, dupa un weekend prea frumos pentru a se fi terminat cu o zi de scoala, impreuna cu colega mea (de suferinta :)) ) ne-am gandit sa ne facem pierduta urma. Acum intrebarea era unde? Orasul mic si plictisitor, lipsa vre unui sfant in buzunar, astea nu ne ofereau nici o posibiliate. Asa ca ne-am inarmat de data asta cu energie si am pornit. Cred ca ne-a luat 2 ore jumatate sa ajungem de la liceu pana la parcul Bucov. Dar am reusit. Si, obosite, am cautat un petec cu iarba mai verde si sculpturi mai interesante si ne-am pus pe pozat si fotografiat. Am avut noroc de o pizza pe care o facusem cu o zi inainte si pe care o luasem pentru pranz (fara modestie, fac o pizza delicioasa) asa ca nu am murit nici de foame. Am cantat, ne-am dat in leagane, ne-am chitait...ce mai...ne-am distrat grozav. Dupa ore pierdute pe-acolo ne-am hotarat sa plecam. Dar cu ce? Intotdeauna am avut o fobie de autostop. As fi preferat sa ma tarasc in genunchi pana acasa decat sa ma urc in masina unui strain. Am zis ca inghet cand am vazut ca se opreste cineva sa ne ia. Am acceptat rugamintile colegei cu conditia sa se urce ea in fata. Am dat de un nene tare simpatic, care facea transport de marfa pana in oras. Totusi nu m-am oprit din tremurat pana ce nu m-am vazut in siguranta, inapoi cu picioarele pe pamant.
Parintii mei au aflat tarziu de toate astea. De unele poate nu au aflat deloc (nici nu mai stiu daca le-am povestit). Cine nu a trebuit sa afle, nu a aflat. Si nici nu va afla. Cert e ca astea sunt condimentele vietii mele: ideile spontane, faptele ilegale (in limite). Sunt atatea pe care le-am facut, si sunt amintirile mele, parte din frumusetea vietii. Desi regret ca nu am facut mai multe. Nu am sa ma multumesc niciodata. Dar am o viata inainte.





Si mi-am amintit de asta:

Green Day - Good Riddance (Time of Your Life)










P.S.: Cred ca am povestit cam mult. Vorbesc mult. As dori sa fiu ascultata mai mult. Ma intreb de catre cine?

Tu drept cine ma crezi?

Este trist ca in ziua de azi, volubilitatea unei femei este prost inteleasa de o mare parte din barbati. Aceasta mare parte constituie tipul barbatului mioritic. Societatea aceasta se imparte la randul ei in doua parti. Tribul "pumnii mei minte nu are" si breasla "caramida in geam".
Prima categorie se ghideaza dupa sintagma care ii da numele. Considera ca violenta, vulgaritatea, badaranismul cuceresc o femeie. Cred ca tot ce are picioare lungi (sau mai scurte dupa caz) se poate poseda (mi-as dori sa scape strutii de la zoo...vor vedea ce inseamna pasarica cu picioare lungi si fundul mare). Doar pentru ca femeile si-au format un sistem de aparare impotriva ploii de mitocanie a acestei specii ei considera ca e un altfel de a spune lasa-ma-mi place. Ar cam trebui sa le spuna cineva ca NU.
Breasla "caramida in geam" se deosebeste de cei amintiti mai sus prin subtilitatea cu care cred ca se exprima:
"Vino pe la mine pe-acasa la o cafea. iti platesc eu taxiul si dus si intors" - sublim. NU
sau
"Hai sa iesim in oras. promit ca nu ma dau la tine" - clasic. NU
mai discret, pe net
"Cu ce esti imbracata? ce lenjerie ai?" - frunza de brusture. NU
Cred ca oamenii astia au luat prea in serios bancul:
"Cocosul alerga gaina sa o calce. Fugea gaina de el si se tot gandea:
-Daca alerg prea repede,nu ma prinde. Daca ma opresc, zice ca sunt curva. Mai bine ma impiedic. :)"
Mai baieti, nu stiu cum sa va explic dar femeile chiar NU au creier de gaina. S-a demonstrat. Parol!
Cireasa de pe tort am primit-o cand m-am plans de teama de a-mi lua o fusta pe mine (serios...vara mi-e groaznic de frica dupa cateva experiente) intr-o replica stupefianta, tot din partea unei femei, dar trecuta de pericol: "Pai inseamna ca tot tu te dai la ei". Da...eu o cer din priviri. NU
Spre bucuria mea, in conditiile in care prietene mi-au fost intotdeauna persoanele de sex opus, in ultima vreme am cunoscut oameni integri, oameni care nu si-au pierdut demnitatea si au refuzat sa se limiteze la reflexele primitive (somn,hrana,sex). Pentru voi, toata stima!
Asadar barbatii NU sunt porci. Porcii doar guita.