Iată că am ajuns şi aici: vestitul Bucale. Aşa cum mă aşteptam îmi mănânc banii repede, m-a bătut sesiunea, pierd nopţile, nu am timp de nimic, nu am realizat mare lucru. Dar măcar mi-am scos din dos cele 3 personaje menţionate mai sus. Mi-am pierdut şi talentul la scris...
Ca prin minune m-am adaptat la ceea ce înseamnă cămin. Evident că asta nu se putea întâmpla decât cu ambientul necesar. Două colege ale căror gusturi parcă sunt trase la indigo. Vi le prezint pe Diana şi Oana...ne-am nimerit. Şi aşa au început petrecerile, shoturile de tequila, tachinările, râsetele. Atmosferă de vis nu alta. Şi sunt 2 fiinţe pe care pare-mi-se că nu "le-a schimbat Bucureştiul".
Expresia asta mă frapează de când am ajuns aici. Am auzit că într-un mod absolut pulifantastic, oraşul în care şede Băse (vecinul nostru de la câteva case mai încolo) are un efect asupra personalităţii individului care se trezeşte subit de la ţâţa mamii în club de uber fitze. Cum o fi asta? Să schimbi laptele matern pe votkă cu suc de mere... ne respectăm. Un efect sigur îl are şi locul ăsta. Cine vine aici este supus unei cure de slăbire fără prea mult efort. Nu am auzit om care să nu fi pierdut măcar câteva kilograme de când a păşit aici. Sau o fi de la criză...economie la mâncare... Eu cred că am pierdut din greutatea datorată morcovului, a iepurelui şi a vânătorului. Unde mai pui şi puşca?
Dupa cum am spus si ieri, desi nu am avut prea mult timp, am facut o sedinta foto destul de reusita in mini-vacanta. Ma pregatesc intens pentru expozitie.
Asa ca luni dimineata mi-am luat aparatul la brat si am plecat sa ma intalnesc cu Tedi si cu Alex. Ca intotdeauna nu m-am tinut de program, prin urmare nu am plecat la ora stabilita. Si cum matinalul isi punea amprenta asupra luciditatii mele, am mai stat si la o cafea la Mc. Partea proasta e ca abia pe la jumatatea cafelei am realizat ca defapt eu am uitat bateria de la aparatul foto acasa. A trebuit sa ma intorc din drum. A fost semn destul de rau, ar zice superstitiosii. Eu nu. Eu refuz si superstitiile. Refuz tot ce nu imi convine. In fine, am luat bateria si am plecat la drum : spre Bucuresti. Eu nu am un trepied. Si imi este necesar din moment ce vreau sa reiau aparatul in mana. Deci am plecat spre Bucuresti sa luam trepiedul colegului lui Tedi. Doar ca vazand-ma in camera de camin, m-a indemnat vrednicia sa fac un pic de curatenie...pic care a durat vre-o ora. Timp in care baietii s-au plictisit de moarte. M-am oprit cand m-au parasit pe mine puterile. Am probleme cu glicemia uneori asa ca noroc cu niste pufarine groaznic de dulci. Altfel probail ma adunau de pe jos.
Dupa ce m-am hotarat si eu ca e ok sa plecam,am pornit-o inapoi spre Ploiesti. Imi propusesem sa ajung pe la 9 inapoi, dar am ajuns pe la 12, mai exact la doctor sa imi iau o scutire (ce ti-e si cu cheful de scoala). Aici le-am luat si pe Flori si pe Maria si am pornit spre Floresti. Loc in care sincer nu am mai fost niciodata. Dar mi-a placut foarte mult. Si ma voi intoarce acolo cu placere.
Ne-am distrat foarte bine moscolindu-ne cu acuarele si curatandu-ne cu servetele umede. Am inghetat de frig si ne-am rugat sa nu ne pice ditamai bucatile de zid in cap. Ne-am ciondanit si ne-am impacat, ne-am alergat, ne-am scalambat,am ras, am plans, dar am petrecut o zi absolut geniala.
Obicieiul meu de mica: sa fac tot felul de tampenii de care sa nu stie nimeni. Asta a evoluat pe masura ce am crescut si au luat amploare. Ador ideile spontane. Iubesc planurile neasteptate, neplanuite, de care mai nimeni nu stie. Astazi am avut o asemenea escapada in Bucuresti. Cu riscul de a porni o tornada acasa, m-am inarmat cu o minciuna buna (nu stiu cine poate sa ma creada uneori), mi-am luat fratele la volan (ce-as vrea si eu carnet) si cu emotiile de rigoare am plecat sa scap de rutina si sa fac o surpriza :D . Sa scap de Ploiesti si de tot ce m-am plictisit sa vad. Mi-a iesit escapada. Si inca bine. Am petrecut o zi minunata in care mi-am amintit cat de mult tin la oamenii de langa mine. Am devenit inca de pe drum spre foarte nostalgica si mi-am amintit ca nu e prima data cand fac asta. Devenise o rutina anul trecut cand, impreuna cu colega de banca, plecam undeva pe la a doua ora, luam primul tren de Bucuresti si ne prezentam constiincioase la dentistul ei. Apoi ieseam sa ne plimbam, deseori pe Lipscani in speranta ca vom da de Bendeac. Nu stiu de unde auzise ea ca se plimba ocazional pe acolo. Defapt asta era dorinta ei, dar nici mie nu mi-ar fi displacut. Apoi ne trezeam ca e tarziu si ca trebuie sa ajungem in timp util in gara. Ceea ce si faceam, dar nu mai aveam timp si de bilet. Si astfel noroc cu cate o batranica draguta care ruga nasul/nasa sa ne ierte, ca apoi sa ne vorbeasca tot drumul de tineretile ei si de palaria ce o poarta, amintire de la mama ei de cand era scolarita :). La fel de frumoasa a fost si escapada de la Bucov dintr-a zecea. Plictisite intr-o zi de luni de scoala, dupa un weekend prea frumos pentru a se fi terminat cu o zi de scoala, impreuna cu colega mea (de suferinta :)) ) ne-am gandit sa ne facem pierduta urma. Acum intrebarea era unde? Orasul mic si plictisitor, lipsa vre unui sfant in buzunar, astea nu ne ofereau nici o posibiliate. Asa ca ne-am inarmat de data asta cu energie si am pornit. Cred ca ne-a luat 2 ore jumatate sa ajungem de la liceu pana la parcul Bucov. Dar am reusit. Si, obosite, am cautat un petec cu iarba mai verde si sculpturi mai interesante si ne-am pus pe pozat si fotografiat. Am avut noroc de o pizza pe care o facusem cu o zi inainte si pe care o luasem pentru pranz (fara modestie, fac o pizza delicioasa) asa ca nu am murit nici de foame. Am cantat, ne-am dat in leagane, ne-am chitait...ce mai...ne-am distrat grozav. Dupa ore pierdute pe-acolo ne-am hotarat sa plecam. Dar cu ce? Intotdeauna am avut o fobie de autostop. As fi preferat sa ma tarasc in genunchi pana acasa decat sa ma urc in masina unui strain. Am zis ca inghet cand am vazut ca se opreste cineva sa ne ia. Am acceptat rugamintile colegei cu conditia sa se urce ea in fata. Am dat de un nene tare simpatic, care facea transport de marfa pana in oras. Totusi nu m-am oprit din tremurat pana ce nu m-am vazut in siguranta, inapoi cu picioarele pe pamant. Parintii mei au aflat tarziu de toate astea. De unele poate nu au aflat deloc (nici nu mai stiu daca le-am povestit). Cine nu a trebuit sa afle, nu a aflat. Si nici nu va afla. Cert e ca astea sunt condimentele vietii mele: ideile spontane, faptele ilegale (in limite). Sunt atatea pe care le-am facut, si sunt amintirile mele, parte din frumusetea vietii. Desi regret ca nu am facut mai multe. Nu am sa ma multumesc niciodata. Dar am o viata inainte.
Si mi-am amintit de asta:
Green Day - Good Riddance (Time of Your Life)
P.S.: Cred ca am povestit cam mult. Vorbesc mult. As dori sa fiu ascultata mai mult. Ma intreb de catre cine?
Un efect sigur îl are şi locul ăsta. Cine vine aici este supus unei cure de slăbire fără prea mult efort. Nu am auzit om care să nu fi pierdut măcar câteva kilograme de când a păşit aici. Sau o fi de la criză...economie la mâncare... Eu cred că am pierdut din greutatea datorată morcovului, a iepurelui şi a vânătorului. Unde mai pui şi puşca?
