Nu lăsa Bucureştiul să te schimbe - despre cum să-ţi scoţi morcovul, iepurele şi vânătorul...

          Iată că am ajuns şi aici: vestitul Bucale. Aşa cum mă aşteptam îmi mănânc banii repede, m-a bătut sesiunea, pierd nopţile, nu am timp de nimic, nu am realizat mare lucru. Dar măcar mi-am scos din dos cele 3 personaje menţionate mai sus. Mi-am pierdut şi talentul la scris...
          Ca prin minune m-am adaptat la ceea ce înseamnă cămin. Evident că asta nu se putea întâmpla decât cu ambientul necesar. Două colege ale căror gusturi parcă sunt trase la indigo. Vi le prezint pe Diana şi Oana...ne-am nimerit. Şi aşa au început petrecerile, shoturile de tequila, tachinările, râsetele. Atmosferă de vis nu alta. Şi sunt 2 fiinţe pe care pare-mi-se că nu "le-a schimbat Bucureştiul".
           Expresia asta mă frapează de când am ajuns aici. Am auzit că într-un mod absolut pulifantastic, oraşul în care şede Băse (vecinul nostru de la câteva case mai încolo) are un efect asupra personalităţii individului care se trezeşte subit de la ţâţa mamii în club de uber fitze. Cum o fi asta? Să schimbi laptele matern pe votkă cu suc de mere... ne respectăm.
          Un efect sigur îl are şi locul ăsta. Cine vine aici este supus unei cure de slăbire fără prea mult efort. Nu am auzit om care să nu fi pierdut măcar câteva kilograme de când a păşit aici. Sau o fi de la criză...economie la mâncare... Eu cred că am pierdut din greutatea datorată morcovului, a iepurelui şi a vânătorului. Unde mai pui şi puşca?

L'Assasymphonie

Îmi place lumea reală în care trăiesc. Dar nu sunt mulţumită de ea. Mă amăgeşte şi deziluzionează concretul cu care mă înconjor şi palpabilul incontestabil. Şi îmi vine să urlu uneori când îmi dau seama cât de imperfecte sunt metodele de comunicare dintre noi oamenii. Cuvintele. Sunt atât de banale...toata lumea le naşte...fiecare în felul lui...alţii le avortează. Activitatea de a rosti cuvinte a devenit atât vulgară. Nu există dialect destul de dezvoltat încât să poată transmite şi celor din jur complexitatea cu care se dezvoltă sentimentele, senzaţiile. Practic acest amalgam de vibraţii pe care îl denumim generic vorbire nu înseamnă nimic fără respiraţie, gesturi, priviri, emoţii. Şi totuşi nimic nu poate răbufni în plină senzualitate prin limitarea la vorbit. Cred că mai apropiată de a transmite impulsuri perceptibile într-un mod mai profund este şoapta. Nu e vorbă, dar nici gest. E o combinaţie seducătoare de mângâiere şi transmisie organică de emoţie. Realizează o conexiune unică între emiţător şi receptor, inaccesibilă celor din exterior.
O altă metodă de comunicare ce se apropie de perfecţiune este arta. În toate formele ei. De la estetica urâtului până la Madonele şi Fecioarele din icoane, sculptura, literatura, muzica, fotografia, totul. Fie că este vorba de arta abstractă sau nu, detaliile sunt cele care fac persoanale confesiunile unor oameni catre alţi oameni, printr-un canal exclusiv, dar cu mesaje variate, sublime, care variază de la individ la individ.
Nimic totuşi nu e perfect. Trăim într-o lume creată de noi înşine, după posibilităţile de percepţie ale fiecăruia cât şi după cele comune, ca o masă unitară. După lumea aceea a esenţelor, sentimentelor pure, mistuitoare, lipsite de tentaţii exterioare, tânjesc eu. Lumea aceea în care cuvintele capătă un alt sens, vorbirea ia o altă formă. Unde gesturile fac transferul de energie, de forţă. Căci fără gesturi, cuvintele nu înseamnă nimic.

Totul e relativ. O asimfonie...