Am visat să merg la Disneyland Paris. Şi am ajuns.

Zilele astea, într-o incursiune prin memoria mea (obişnuiesc să fac des asta), mi-am amintit de o zi geroasă, dar uscată de iarnă. Era un 5 decembrie cu ghetele lustuite la uşă, în aşteptarea lui Moş Nicolae. În seara aceea, părinţii mei au făcut o minune. Eram cu toţii într-o cameră, stăteam de vorbă şi ne uitam la TV. La un moment dat m-a trimis mama să iau nişte apă. Pentru asta, trebuia să străbat toată casa întunecată. Ştia că îmi e frică de întuneric (şi acum mă trec fiorii numai când mă gândesc) aşadar vroia să mă trateze. Doar că nu apuc să intru în holul unde stăteau ghetuţele, că aud un fâşâit. Mă întorc fugind în cameră şi le spun alor mei ce s-a întâmplat. Aproape izbucnind în râs au mers cu mine în hol ca să îmi demonstreze că nu era nimic acolo. Şi când aprind lumina, ce să vezi: încălţămintea era plină de dulciuri şi alte cadouri. Partea interesantă e că nici azi nu am desluşit misterul: cum au ajuns darurile acolo când toţi au stat sub ochii mei şi nu au părăsit nici o clipa camera, iar când am mers acolo m-am asigurat că nu venise încă moşul. Nici până în ziua de azi nu mi-au spus cum au reuşit şi nici nu au de gând prea curând să mă lămurească.
Dar nu asta era ideea de la care am plecat. Ci că printre darurile de acolo se găsea un carneţel de telefoane care m-a fascinat enorm. Era mic, subţire, roşu şi avea atât pe faţă cât şi pe verso imagini de la Disneyland Paris. Fotografiile acelea în format minuscul şi imaginea glamour a Disneyland-ului m-au fascinat pe loc. Astfel în mintea mea de copil mi-am promis să ajung acolo cândva. Şi am reuşit. După mulţi ani de atunci. Vara trecută. Am fost trei săptămâni în Franţa, la unchiul meu. Pe lângă plimbările mele zilnice, de bezmetică prin Paris, de una singură, în weekend-uri vizitam locuri de-a dreptul fascinante. Într-unul din weekenduri am mers şi la Disney. Asta după ce salivasem vreo 2 ore în magazinul oficial de pe Champs-Élysées. Cred că a fost una din cele mai fascinante experienţe din toată viaţa mea. Mă vedeam lângă castelul de poveşti şi nu îmi venea să cred. Eram în paradisul lui Mickey şi a tuturor personajelor care mi-au marcat într-o oarecare măsură copilaria. Şi plimbându-mă în caruselul Albă-Ca-Zapadei, al lui Peter Pan sau al lui Pinocchio eram fascinată ca şi buburuzele de copii din jurul meu. Bineînţeles că pe lângă distracţiile "de copii" mai întâlneşti şi vaporul Piraţilor din Caraibe în mărime naturală, şi un mini-munte în formă de craniu prin care să te rătăceşti, cu carusele pe masură, cursa lui Indiana Jones şi multe altele. O zi nu îţi ajunge să te dai în tot ce e de dat acolo. Şi vă vine sau nu să credeţi, e o plăcere să stai la coada de 45 de minute pentru a face o cursă care durează 2 minute. Nici nu simţi când trece. Totul e făcut cu atenţie. Decorul practic te introduce în povestea în care urmează să intrii şi nu ai timp să admiri destul. Nu te poţi sătura de poveştile pe care le spun păpuşile, scheleţii, minele, hologramele, pânzele de păianjen şi căluşeii. Presupun că nu trebuie să mai menţionez că în tot parcul te întâlneşti cu personaje care mai de care mai frumoase şi mai prietenoase.
Dar din toată aventura asta, un singur element m-a făcut să mă simt copil până în măduva oaselor şi să plâng de fericire (pentru prima dată în viaţa mea): paradele. Prima a avut loc pe la 6 seara. Era încă lumină, aşa că totul se vedea clar şi frumos. Practic toate personajele pe care le cunoşteam eu atât de bine când eram mică se încarnaseră atunci şi acolo şi veniseră ca eu să le admir. Eu şi nimeni altcineva. Şi trăiau, respirau...ca şi mine. Ieşiseră din lumea lor ca să îmi arate că într-adevar copilul din mine nu o să moară niciodată. Şi ca prin vis, s-au retras în castelul lor pentru a se pregăti pentru adevăratul bal: parada de la ora 22. Acela a fost momentul în care am simţit cum e să plângi de bucurie. Atunci, toate acele personaje nu mai erau reale. Mă aduseseră pe mine în lumea lor fantastică. Acum eu eram desen, ca şi ele. Vedeam ploi şi dansuri de lumini şi flăcări, trăsuri de basm şi personaje feerice, de o frumuseţe ireala şi radiantă.
Totul s-a terminat în focuri de artificii. Din cauza fumului de pe fundal părea că tot castelul a pornit din loc, cu tot cu persoanjele mele ca şi cum urma să se ducă şi la alţi copii. Simţeam cum trăiesc prin fiecare caracter întâlnit acolo. Eram frumoasă, eram bestie, eram prinţesă, eram vrăjitoare, eram prinţ, eram monstru. Nu mai eram pe pământ. Eram undeva departe. Acolo unde îmi dorisem să ajung în acea seară de Moş Nicolae de demult.




P.S.: Azi chiar am fost iar copil...

Eu? Nu!

Cred că fiecărui om de pe planeta asta i s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să se gândească: "mie nu mi se poate întâmpla asta". Cu timpul am învăţat cu toţii că sintagma "niciodată să nu spui niciodată" este al dracu' de dureros de adevarată. Eu şi mulţi alţii de pe lângă mine, care învăţaseră sau nu lecţia asta de la viaţă, ne-am dat seama cât de importantă poate fi. Şi cum într-o clipă ne putem schimba universul propriu. Rotindu-ne la 180 de grade, de la nord la sud, de la cald la frig, de la râs la plâns. Dar, deh, aşa-i şi-n tenis. Nu mereu primeşti mingea în avantajul tău. Sau nu mereu eşti destul de rapid să o pasezi. Şi încercând să o prinzi te trezesti în noroi, cu nasul rupt şi cu ochiul spart. Sau mai rău, pici cu capul într-o piatră şi ajungi în comă... Reclama de la Lion susţinea că 9 din 10 accidente au loc în casă. Eu cred că dacă ai şansa să-ţi rupi o mână, o faci şi în timp ce stai pe o saltea de puf. Mai rău e când te trezeşti pe un pat de spital şi vezi cum se perindă prin faţa ta tone de oameni. Şi privind aşa, resemnat, în ochii lor vezi de fapt cine iţi e aproape şi cine vine din obligaţie. Cine stă zilnic la capul tău să te vegheze şi cine "îşi face datoria". E foarte trist când vezi oamenii care te înconjoară cu adevărata lor faţă. Şi asta nu doar pentru că simpla lor prezenţă sau absenţă te face să îi cunoşti mai bine. Ci şi pentru că ai ocazia să nu îţi placă ce simţi. În vocea lor, în privirea lor, în gesturile lor.
Eh, tot cu ocazia asta am început să mă conving că există oameni care să ofere dragoste necondiţionată. Nu sunt singura care a încercat să ajungă la performanţa asta. Se poate, dar în cantitate limitată.
Înveţi multe într-o zi. Am învăţat că iubesc, să apreciez că simt, ce simt, că o singură persoană poate uni o comunitate, că  nu îţi trebuie o palmă ca să ştii de cine să te fereşti şi că...du murit, e uşor să mori...e mai greu să supravieţuieşti.

Eu ştie să vorbeşte româneşte!!!

Tocmai scriam la mate, când mi-am scăpat creionul. Aşa am dat peste un jurnal vechi, şi din bla bla bla bla bla bla bla...ce vreau eu să zic, e că mi-am amintit de blog. Da, scumpul şi dragul meu blog, pe care l-am uitat de ceva timp încoace. Şi nu ştiţi voi cum îmi turuie mâna acum pe tastatură. Pentru cei ce au fost în sală, da, îmi turuie ca gura la proba de competenţe lingvistice.
Defapt despre asta vroiam să povestesc. Despre ceea ce zilele astea s-a numit probă de (in)competenţe lingvistice. Sau ceva de genul. Oricum echivalentul oralului la română ce se dădea până anul trecut. Părerea mea? CĂ DACĂ COPILU VORBEASCĂ ROMÂNEŞTE CUM A ÎNVĂŢAT EL DE LA BĂIEŢII LUI DE LA STRADĂ şi se prezintă la examen, înseamnă că este un vorbitor de limbă roamână de competenţă medie. Ideea e că mai nou, din simpla prezenţă la un examen rezultă că eşti promovat. Cu cât? Nu mai contează. La română au existat 3 calificative: mediu (vii în clasa, arăţi că exişti şi pleci, sau stai şi te uiţi ca...), avansat (în cazul în care ştii să zici cum te cheamă şi să citeşti un text), şi experimentat (ştii să formulezi cate 2 propoziţii la fiecare cerinţă). Dar unde mai pui că la proba din aprilie, la informatică, poţi promova şi cu 0 puncte?
Revenind la ziua de luni, mă mândresc cu un colectiv de domni şi doamne profesori şi profesoare cât de cât corecţi/ corecte. Adică nu s-au dat calificative de experimentat pe bandă rulantă. Ca la fabrica de experţi. Nu, la noi s-a mai scăpat câte un mediu....vre-o 4 avansaţi....pe la fiecare clasă. Că, între noi fie vorba, unii abia ştiu să citească. Dar sunt şcoli la noi "acilişea" în Ploieşti  unde s-a răsturnat caruţa cu....genii. Defapt nimeni nu a citit nota de subsol din metodologie. Acolo, în josu' documentului, cu mărimea 0,25, era scris echivalentul lui experimentat = supraestimat. Mă întreb câţi din noi, deştepţii care am luat calificativul suprem, îl merităm pe bune?
Şi ca să fie coliva plină de m&m's, am extras subiectul 41. Astfel m-am văzut vorbind în faţa comisiei despre bubele (furunculii) din ministerul învăţământului. Cum aş fi putut să nu mă dau în stambă cu aşa subiect?


















ŢIN SĂ PRECIZEZ CĂ TEXTUL DE MAI SUS ESTE UN PAMFLET ŞI TREBUIE TRATAT CA ATARE!