Cred că fiecărui om de pe planeta asta i s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să se gândească: "mie nu mi se poate întâmpla asta". Cu timpul am învăţat cu toţii că sintagma "niciodată să nu spui niciodată" este al dracu' de dureros de adevarată. Eu şi mulţi alţii de pe lângă mine, care învăţaseră sau nu lecţia asta de la viaţă, ne-am dat seama cât de importantă poate fi. Şi cum într-o clipă ne putem schimba universul propriu. Rotindu-ne la 180 de grade, de la nord la sud, de la cald la frig, de la râs la plâns. Dar, deh, aşa-i şi-n tenis. Nu mereu primeşti mingea în avantajul tău. Sau nu mereu eşti destul de rapid să o pasezi. Şi încercând să o prinzi te trezesti în noroi, cu nasul rupt şi cu ochiul spart. Sau mai rău, pici cu capul într-o piatră şi ajungi în comă... Reclama de la Lion susţinea că 9 din 10 accidente au loc în casă. Eu cred că dacă ai şansa să-ţi rupi o mână, o faci şi în timp ce stai pe o saltea de puf. Mai rău e când te trezeşti pe un pat de spital şi vezi cum se perindă prin faţa ta tone de oameni. Şi privind aşa, resemnat, în ochii lor vezi de fapt cine iţi e aproape şi cine vine din obligaţie. Cine stă zilnic la capul tău să te vegheze şi cine "îşi face datoria". E foarte trist când vezi oamenii care te înconjoară cu adevărata lor faţă. Şi asta nu doar pentru că simpla lor prezenţă sau absenţă te face să îi cunoşti mai bine. Ci şi pentru că ai ocazia să nu îţi placă ce simţi. În vocea lor, în privirea lor, în gesturile lor.
Eh, tot cu ocazia asta am început să mă conving că există oameni care să ofere dragoste necondiţionată. Nu sunt singura care a încercat să ajungă la performanţa asta. Se poate, dar în cantitate limitată.
Înveţi multe într-o zi. Am învăţat că iubesc, să apreciez că simt, ce simt, că o singură persoană poate uni o comunitate, că nu îţi trebuie o palmă ca să ştii de cine să te fereşti şi că...du murit, e uşor să mori...e mai greu să supravieţuieşti.
