Povești neterminate (Ghidul masochistului)

     Este fascinant pentru mine cum am avut nevoie de o săptămână de visat cu ochii deschiși, un sentiment nou, un impuls și o seară de conservare și redigerare a trăirilor proprii pentru a mai putea spune ceva...public.
     De mai bine de o jumatate de oră răsfoiesc prin fotografiile lui, încercand să-mi amintesc privirea caldă, nesigură, puțin pierdută, încercand sa-mi gasesc inspirația. Dar tot ce-mi trece prin cap e regretul ca nu am forțat nota și nu am trecut peste principiile lui. Inutile, masochiste, dar puternice și pe care le respect. Îi mulțumesc pentru faptul că am regăsit ceva vechi, am învățat ceva nou, m-am lăsat împrumutată și am primit ceva albastru.
     Ca să mi se aprindă interesul pentru cineva/ ceva (și sunt sigură că aici vorbesc și pentru tine) trebuie să "mă lovească". Și știi la ce mă refer. Nu la o cărămidă în geam ci un șoc la nivel mai mult sau mai puțin conștient. Ăsta e primul pas. Pasul 0.
      Apoi intervine masochismul...și de-aici tot circul: cu cât mă chinuie mai tare trează, în vise, pe motive reale sau imaginare cu atât vreau și îmi trebuie mai mult. Chiar dacă nu știu despre ce e vorba, nu am încercat până acum. Universul pur și simplu îmi spală creierul. E o reclama foarte ingenioasă a lui Cupidon. Spălarea provizorie a creierului are, desigur, un scop foarte clar: promovarea produsului. Dragostea asta pe care eu o vad desfășurându-se în fața ochilor mei e, clar, o proiecție a dorințelor ascunse (nu trebuie sa fii Freud ca să știi asta). Deși El poate stă pe scaun și numără muște eu îi văd mandibula încleștându-se și privirea lui concentrată mă hipnotizează. Și mai departe? Avem o ipoteză. Hai să o testăm. Vorbim, râdem, rezonăm, ne apropiem unul de celalalt în joacă, în serios, simțim și ne simțim unul pe celălalt fără ca neapărat să ne atingem. Ne jucăm cu cuvinte, necuvinte, ne dorim. Știm amandoi asta. Și apoi ne oprim. De ce? Păi...clasicele. __ nu vrea o relație, __ are deja una și, unde mai pui, nu ar fi etic profesional (înlocuiește __ cu El/Ea după caz).
     Aici putem distinge două categorii interesante de oameni, în doi pași:
1. Eu, curios, care încerc tot timpul limitele și le forțez până mi-o iau în _____ (fața/sentimente)
Așa măcar ajung la o concluzie. Fie am dat de dragostea vieții mele, iar toate filmele pe care mi le-am facut până acum erau fondate, fie am parte de "o singură dată" mai mult sau mai puțin reușită. Dar cel puțin am un final al poveștii.
2. Eu, conștiincios, care mă feresc să rănesc sentimentele terților sau să încalc principii morale. Mă plafonez în propriile expectanțe, dorințe, percepții. Sunt prins în propria-mi plasă imaginară. Mi-e frică de o conștiință încălcată, dar nu de un purgatoriu psihic. Și focusez sentimentele, atenția, tot universul meu pe acel cineva care doar cred că e adevarat. E trist. În momente de genul ăsta trec pe langă mine amintiri frumoase provocate de oameni pentru care nu simt nimic...pentru ca nu pot. Și povestea mea, și povestea lor raman povești neterminate. Nu rămânem decât cu întrebarea: cum ar fi fost? Totul, desigur, până reluăm pasul 0 sau pasul 1.
     Ce vreau eu să îți transmit e ca nu doar ce simți contează, ci și când. Nu poți reacționa chimic cu cineva fără să fiți în sincron.
     Ador, dragul, blândul meu masochist, fiecare celulă din tine, însă eu-sadicul își dorește să te zvârcolești noaptea în somn de dragul eu-masochistului care vrea ca tu să vânezi himera și cumva sa închei povestea. Înțelege cineva ce figura geometrică iese?
      Visez la un sărut. Dar unul pe care să îl simțim amandoi. Unul real. Unul căruia să nu îi pese de ieri, de maine, de El, de Ea, Doar mirosul plăcut al pielii tale, respirația mea oprită, privirea ta inocentă, copleșitoare și mintea mea perversă. Însă nu o să știu niciodată cum s-ar termina asta. Și tu te întrebi uneori cum ar fi, nu?

Acest text repreazintă un colaj de întâmplări fictive, stilizate și rog a fi 100% interpretat prin perspectiva celui căruia îi este adresat ghidul. Vă mulțumesc!



P.S.: Nu-ți face griji pentru mine. Eu o să fac ce am învățat mai bine. O să continui să trăiesc!

Pauza de-o tigara

Rusine sa imi fie. Tin atata la blogul asta si nu am mai postat nimic in ultimele zile. Nici de 100ro nu prea m-am mai tinut. Macar am o scuza buna. Laptop-ul meu s-a umplut de virusi si eu de draci ca nu a mai vrut sa mearga. Asa ca l-am luat la "subsoara" si am mers cu el la cineva potent si apt sa il "gadile". Nu ca nu as fi avut antivirus sau ca as fi umblat pe vre-un site porno ( :-" ). Pur si simplu antivirusul meu nu a fost in stare sa faca fata cantitatii de informatie (01100010100111000101011100101002) care s-a infipt in PC :D.
Am atatea idei si astept cu nerabdare sa ajung cu el acasa. Sa vezi atunci carnagiu de cuvinte. Cu ocazia asta imi instalez si Photoshop-u' si ma apuc de treaba cu expozitia care si aia saraca ma asteapta de ceva timp.
Acum cat scriu sta cineva mic in spatele meu si ma spioneaza. Deci am deja un prim cititor. :D
Ne auzim curand caci pauza de tigara a luat sfarsit. :D

72 de ore

E ciudat cum in 2 ore, tot ceea ce erai sigur ca e adevarat, tot ce stiai despre tine capata un semn mare de intrebare. Si sa mai crezi ca viata nu e imprevizibila!
Se pare ca fluturii de alaltaieri au coborat acea stea. De curand, mi s-a oferit posibilitatea de a tine o expozitie de fotografie. Conditia principala a fost in primul rand sa fiu de acord si in al doilea rand sa incep treaba. Am simtit ca imi pica ceva in cap cand am auzit. Imi doream enorm sa zic da. Dar stiam ca e practic imposibil sa obtin "aprobarile necesare", sau sa imi aloc timp si pentru asta. Si uite asa am pierdut o saptamana intreaga plangandu-mi de mila ca nu pot, ca nu am timp, si rugandu-ma sa ramana valabila oferta inca jumatate de an :).
Spre norocul meu, omul care mi-a aruncat pastila, m-a si convins sa o inghit repede. Mi s-au oferit 72 de ore pentru a schimba in viata mea. Timp pe care l-am acceptat. Si nu a fost greu sa incep din nou sa stiu ca pot. Da, am fost lasa sa cred ca nu as putea. Da, am fost nedreapta cu mine nici macar sa nu incerc. Din fericire mai sunt si oameni care au darul de a te trezi la realitate. Si poate Ingerul pazitor chiar ne vorbeste uneori prin oamenii din jurul neostru.
Apreciez enorm fapul ca exista oameni care ma sustin cand imi doresc ceva. Oameni care ma ajuta, pentru ca am nevoie de asta. Dar apreciez la fel de mult ca exista omul care imi pune piedica. Care ma dezaproba si ma demoralizeaza fara rost si de care totusi imi pasa. Fara omul acesta nu exista progres pentru mine.
Asadar s-a stabilit ca expozitia sa aiba loc prin luna ianuarie, anul viitor. mai multe detalii cand vor mai aparea. Sper ca totul sa ramana bine, asa cum a inceput.

void main ( )

{
Am stat bine si m-am gandit: de ce? La ce bun? Cand nu am tinut niciodata un jurnal,de ce as tine un blog? Ma bate de mult gandul asta dar am gasit intotdeauna o bariera in a-mi publica parerea scrisa. Asta pana azi cand mi-a ajuns pana in gat. Eu, persoana calma din fire, am ajuns sa ma enervez pentru simplu fapt ca merg pe strada, cu atat mai mult cu cat aud ce se cuvanteaza in jurul meu - nu mai pot ignora pitzipoancele care vorbesc "cu gura plina" sau babele care-l plang pe Ceausescu - si vad un peisaj dezolant. Toate blocurile gri si scorojite, stresul ca vine bacul peste mine - si altii ca mine -, banalitatea fiecarei zile si multi alti factori m-au facut sa simt ca pur si simplu nu mai pot sa tac. Toate cuvintele, ideile (si sunt o idioata la capitolul asta), frustrarile, toate ma preseaza si vor afara. Si pe buna dreptate. Populatia rupe granitele. Asa ca decat sa-mi stresez colegul de pregatire (multumesc ca m-ai suportat alea 10 minute) sau orice alt nevinovat, mai bine apelez la un cult ca acesta si imi las si eu oful sa pluteasca prin eterul virtual.
Uite asa va urez eu bun venit in haosul din mintea mea si impartasesc comunitatii intregi parte din bunul, raul, frumosul, uratul, generosul, egoismul, adevarul sau minciuna de care am parte (si nu numai eu, sunt sigura) zilnic. Lectura placuta!
}