People are strange, when you're a stranger, faces look ugly, when you're alone

Zilele astea mi-am amintit de versurile astea fredonate de un amic din copilărie. Nu că ăsta ar fi subiectul despre care vreau să scriu acum, ci chipurile. Feţele pe care le întâlneşti zilnic. La şcoală, la serviciu, pe stradă, în magazine, în librării, în autobuz, oriunde. Multe le vezi, dar nu ştiu cum ţi se întâmplă ţie, sunt unele pe care eu le observ. Mi se întâmplă uneori să văd un chip şi din diferite motive să nu mă mai pot opri din privit (nu ştiu de ce dar am impresia că mă repet). Şi figura respectivă îmi imprimă un sentiment instantaneu. Asta mi s-a întâmplat ieri, într-o librărie, cu un nene care mi-a ştampilat un sentiment foarte ciudat în minte şi în suflet. Ciudat, e vorba de o groază amestecată cu fascinaţie obsedantă. Am petrecut vre-o 20 de minute în librăria aceea cu colega mea care avea de xeroxat ceva foi (cam multe). Timp în care nu am putut să scot nici o vorbă de teamă şi de fascinatie. Sună ciudat, dar timp de 20 de minute cât am stat acolo, m-am holbat ca o ciudată la un tip destul de în vârstă pe care îl vedeam pentru prima dată. Nimeni nu a observat (sper, şi sper că nici doamna drăguţă care o servea pe Andreea). Doar buna mea colegă a observat că mă purtam ciudat. Dar nu ştia de ce. Şi acum am sentimentul ăla şi mi-e groază să mai trec prin libraria aceea prea curând. Mă întreb cum se simte omul privit atât de insistent. Conexiunea pe care o fac cu unele persoane mi se pare atât de ciudată. Am întâlnit persoane care mi-au înveselit ziua, care m-au întristat, m-au îngrozit, m-au speriat, a caror chip mi-a dat o revelaţie. Simpla prezenţă a oamenilor ăstora mi-a schimbat ziua. Şi te mai întrebi în situaţia asta: cum să nu crezi în teoria haosului?




P.S.: Azi, de Bobotează, am alunecat. Uraţi-mi casă de piatră, anul ăsta mă mărit :))