Se presupune că sunt studentă. Se presupune că voi părăsi oraşul ăsta pentru unul mai bun. Se presupune că mă voi lupta să-mi păstrez banii de pe o săptămână pe alta, că mă voi lua la trântă cu sesiunea. Că voi sta noaptea cât vreau eu şi că nu mă va mai cicăli nimeni. Că mă voi ocupa în linişte de fotografie şi blogging. Că voi studia ezoterismul şi ocultismul. Că mă voi uita la filme. Că voi reveni doar la sfârşit de săptămână acasă. Dar sincer? Mă tem oarecum de toate astea. Mă tem că în dezorganizarea mea mă voi lăsa copleşită de miile de tentaţii. Mă tem că vreau să fac totul şi nu voi face nimic. Poate voi ignora lucruri cu adevărat importante. Şi da, recunosc. Gândesc prea mult. Am nevoie de oameni. De ajutor şi susţinere. Şi de o pauză. Dar nu aş recunoaşte-o nici în ruptul capului. Chiar şi acum sunt în stare să neg tot.
Am intrat la Politehnică - Electronică şi telecomunicaţii.
Am auzit că fetele de la Poli sunt băieţi de treabă. Aşa că mă voi conforma. Vreau să fiu băiatul de treabă de la Poli, blond, cu rochie şi pe tocuri. Aşa am fost la admitere şi am făcut o diferenţă. Am văzut profesori zâmbitori şi dornici să mă vadă acolo în prima zi de facultate. Am auzit cuvintele "Bine aţi venit, domnişoara inginer", sau "Eşti la Politehnică? Nu mă aşteptam.". Doar pentru că am fost, sunt şi îmi place să fiu în locuri unde "acţionari majoritari" sunt bărbaţii, de ce nu aş rămâne totuşi femeie? "I don't mind living in a man's world as long as I can be a woman in it." - spunea Marilyn Monroe (poate aduce a clişeu dar prefer să cred că nu e).
Şi se mai zice că mama are două fete: una e frumoasă şi alta e studentă la Poli... ghinionul mamei e că are doar o fată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu