Povești neterminate (Ghidul masochistului)

     Este fascinant pentru mine cum am avut nevoie de o săptămână de visat cu ochii deschiși, un sentiment nou, un impuls și o seară de conservare și redigerare a trăirilor proprii pentru a mai putea spune ceva...public.
     De mai bine de o jumatate de oră răsfoiesc prin fotografiile lui, încercand să-mi amintesc privirea caldă, nesigură, puțin pierdută, încercand sa-mi gasesc inspirația. Dar tot ce-mi trece prin cap e regretul ca nu am forțat nota și nu am trecut peste principiile lui. Inutile, masochiste, dar puternice și pe care le respect. Îi mulțumesc pentru faptul că am regăsit ceva vechi, am învățat ceva nou, m-am lăsat împrumutată și am primit ceva albastru.
     Ca să mi se aprindă interesul pentru cineva/ ceva (și sunt sigură că aici vorbesc și pentru tine) trebuie să "mă lovească". Și știi la ce mă refer. Nu la o cărămidă în geam ci un șoc la nivel mai mult sau mai puțin conștient. Ăsta e primul pas. Pasul 0.
      Apoi intervine masochismul...și de-aici tot circul: cu cât mă chinuie mai tare trează, în vise, pe motive reale sau imaginare cu atât vreau și îmi trebuie mai mult. Chiar dacă nu știu despre ce e vorba, nu am încercat până acum. Universul pur și simplu îmi spală creierul. E o reclama foarte ingenioasă a lui Cupidon. Spălarea provizorie a creierului are, desigur, un scop foarte clar: promovarea produsului. Dragostea asta pe care eu o vad desfășurându-se în fața ochilor mei e, clar, o proiecție a dorințelor ascunse (nu trebuie sa fii Freud ca să știi asta). Deși El poate stă pe scaun și numără muște eu îi văd mandibula încleștându-se și privirea lui concentrată mă hipnotizează. Și mai departe? Avem o ipoteză. Hai să o testăm. Vorbim, râdem, rezonăm, ne apropiem unul de celalalt în joacă, în serios, simțim și ne simțim unul pe celălalt fără ca neapărat să ne atingem. Ne jucăm cu cuvinte, necuvinte, ne dorim. Știm amandoi asta. Și apoi ne oprim. De ce? Păi...clasicele. __ nu vrea o relație, __ are deja una și, unde mai pui, nu ar fi etic profesional (înlocuiește __ cu El/Ea după caz).
     Aici putem distinge două categorii interesante de oameni, în doi pași:
1. Eu, curios, care încerc tot timpul limitele și le forțez până mi-o iau în _____ (fața/sentimente)
Așa măcar ajung la o concluzie. Fie am dat de dragostea vieții mele, iar toate filmele pe care mi le-am facut până acum erau fondate, fie am parte de "o singură dată" mai mult sau mai puțin reușită. Dar cel puțin am un final al poveștii.
2. Eu, conștiincios, care mă feresc să rănesc sentimentele terților sau să încalc principii morale. Mă plafonez în propriile expectanțe, dorințe, percepții. Sunt prins în propria-mi plasă imaginară. Mi-e frică de o conștiință încălcată, dar nu de un purgatoriu psihic. Și focusez sentimentele, atenția, tot universul meu pe acel cineva care doar cred că e adevarat. E trist. În momente de genul ăsta trec pe langă mine amintiri frumoase provocate de oameni pentru care nu simt nimic...pentru ca nu pot. Și povestea mea, și povestea lor raman povești neterminate. Nu rămânem decât cu întrebarea: cum ar fi fost? Totul, desigur, până reluăm pasul 0 sau pasul 1.
     Ce vreau eu să îți transmit e ca nu doar ce simți contează, ci și când. Nu poți reacționa chimic cu cineva fără să fiți în sincron.
     Ador, dragul, blândul meu masochist, fiecare celulă din tine, însă eu-sadicul își dorește să te zvârcolești noaptea în somn de dragul eu-masochistului care vrea ca tu să vânezi himera și cumva sa închei povestea. Înțelege cineva ce figura geometrică iese?
      Visez la un sărut. Dar unul pe care să îl simțim amandoi. Unul real. Unul căruia să nu îi pese de ieri, de maine, de El, de Ea, Doar mirosul plăcut al pielii tale, respirația mea oprită, privirea ta inocentă, copleșitoare și mintea mea perversă. Însă nu o să știu niciodată cum s-ar termina asta. Și tu te întrebi uneori cum ar fi, nu?

Acest text repreazintă un colaj de întâmplări fictive, stilizate și rog a fi 100% interpretat prin perspectiva celui căruia îi este adresat ghidul. Vă mulțumesc!



P.S.: Nu-ți face griji pentru mine. Eu o să fac ce am învățat mai bine. O să continui să trăiesc!

Nu lăsa Bucureştiul să te schimbe - despre cum să-ţi scoţi morcovul, iepurele şi vânătorul...

          Iată că am ajuns şi aici: vestitul Bucale. Aşa cum mă aşteptam îmi mănânc banii repede, m-a bătut sesiunea, pierd nopţile, nu am timp de nimic, nu am realizat mare lucru. Dar măcar mi-am scos din dos cele 3 personaje menţionate mai sus. Mi-am pierdut şi talentul la scris...
          Ca prin minune m-am adaptat la ceea ce înseamnă cămin. Evident că asta nu se putea întâmpla decât cu ambientul necesar. Două colege ale căror gusturi parcă sunt trase la indigo. Vi le prezint pe Diana şi Oana...ne-am nimerit. Şi aşa au început petrecerile, shoturile de tequila, tachinările, râsetele. Atmosferă de vis nu alta. Şi sunt 2 fiinţe pe care pare-mi-se că nu "le-a schimbat Bucureştiul".
           Expresia asta mă frapează de când am ajuns aici. Am auzit că într-un mod absolut pulifantastic, oraşul în care şede Băse (vecinul nostru de la câteva case mai încolo) are un efect asupra personalităţii individului care se trezeşte subit de la ţâţa mamii în club de uber fitze. Cum o fi asta? Să schimbi laptele matern pe votkă cu suc de mere... ne respectăm.
          Un efect sigur îl are şi locul ăsta. Cine vine aici este supus unei cure de slăbire fără prea mult efort. Nu am auzit om care să nu fi pierdut măcar câteva kilograme de când a păşit aici. Sau o fi de la criză...economie la mâncare... Eu cred că am pierdut din greutatea datorată morcovului, a iepurelui şi a vânătorului. Unde mai pui şi puşca?

Fostă elevă, actulă studentă, viitoare inginer?

Deşi a trecut ceva timp de când nu am mai aberat pe aici (chiar dacă am tot promis) am făcut destule vara asta cât să am despre ce scrie, să-mi fac păreri, idei şi să simt că am mai crecut cu o vară. Trebuie să admit că accesul la PC mi-a cam fost restricţionat din motive imposibil de destăinuit în public (da, încerc să îmi găsesc scuze că nu am mai scris). Dar am revăzut Disney aşa cum mi-am dorit.
Se presupune că sunt studentă. Se presupune că voi părăsi oraşul ăsta pentru unul mai bun. Se presupune că mă voi lupta să-mi păstrez banii de pe o săptămână pe alta, că mă voi lua la trântă cu sesiunea. Că voi sta noaptea cât vreau eu şi că nu mă va mai cicăli nimeni. Că mă voi ocupa în linişte de fotografie şi blogging. Că voi studia ezoterismul şi ocultismul. Că mă voi uita la filme. Că voi reveni doar la sfârşit de săptămână acasă. Dar sincer? Mă tem oarecum de toate astea. Mă tem că în dezorganizarea mea mă voi lăsa copleşită de miile de tentaţii. Mă tem că vreau să fac totul şi nu voi face nimic. Poate voi ignora lucruri cu adevărat importante. Şi da, recunosc. Gândesc prea mult. Am nevoie de oameni. De ajutor şi susţinere. Şi de o pauză. Dar nu aş recunoaşte-o nici în ruptul capului. Chiar şi acum sunt în stare să neg tot.


Am intrat la Politehnică - Electronică şi telecomunicaţii.
Am auzit că fetele de la Poli sunt băieţi de treabă. Aşa că mă voi conforma. Vreau să fiu băiatul de treabă de la Poli, blond, cu rochie şi pe tocuri. Aşa am fost la admitere şi am făcut o diferenţă. Am văzut profesori zâmbitori şi dornici să mă vadă acolo în prima zi de facultate. Am auzit cuvintele "Bine aţi venit, domnişoara inginer", sau "Eşti la Politehnică? Nu mă aşteptam.". Doar pentru că am fost, sunt şi îmi place să fiu în locuri unde "acţionari majoritari" sunt bărbaţii, de ce nu aş rămâne totuşi femeie? "I don't mind living in a man's world as long as I can be a woman in it." - spunea Marilyn Monroe (poate aduce a clişeu dar prefer să cred că nu e).


Şi se mai zice că mama are două fete: una e frumoasă şi alta e studentă la Poli... ghinionul mamei e că are doar o fată...

L'Assasymphonie

Îmi place lumea reală în care trăiesc. Dar nu sunt mulţumită de ea. Mă amăgeşte şi deziluzionează concretul cu care mă înconjor şi palpabilul incontestabil. Şi îmi vine să urlu uneori când îmi dau seama cât de imperfecte sunt metodele de comunicare dintre noi oamenii. Cuvintele. Sunt atât de banale...toata lumea le naşte...fiecare în felul lui...alţii le avortează. Activitatea de a rosti cuvinte a devenit atât vulgară. Nu există dialect destul de dezvoltat încât să poată transmite şi celor din jur complexitatea cu care se dezvoltă sentimentele, senzaţiile. Practic acest amalgam de vibraţii pe care îl denumim generic vorbire nu înseamnă nimic fără respiraţie, gesturi, priviri, emoţii. Şi totuşi nimic nu poate răbufni în plină senzualitate prin limitarea la vorbit. Cred că mai apropiată de a transmite impulsuri perceptibile într-un mod mai profund este şoapta. Nu e vorbă, dar nici gest. E o combinaţie seducătoare de mângâiere şi transmisie organică de emoţie. Realizează o conexiune unică între emiţător şi receptor, inaccesibilă celor din exterior.
O altă metodă de comunicare ce se apropie de perfecţiune este arta. În toate formele ei. De la estetica urâtului până la Madonele şi Fecioarele din icoane, sculptura, literatura, muzica, fotografia, totul. Fie că este vorba de arta abstractă sau nu, detaliile sunt cele care fac persoanale confesiunile unor oameni catre alţi oameni, printr-un canal exclusiv, dar cu mesaje variate, sublime, care variază de la individ la individ.
Nimic totuşi nu e perfect. Trăim într-o lume creată de noi înşine, după posibilităţile de percepţie ale fiecăruia cât şi după cele comune, ca o masă unitară. După lumea aceea a esenţelor, sentimentelor pure, mistuitoare, lipsite de tentaţii exterioare, tânjesc eu. Lumea aceea în care cuvintele capătă un alt sens, vorbirea ia o altă formă. Unde gesturile fac transferul de energie, de forţă. Căci fără gesturi, cuvintele nu înseamnă nimic.

Totul e relativ. O asimfonie...

Le Bien Qui Fait Mal

Nu ştiu dacă e de vină starea mea din seara asta...dar am o slăbiciune pentru melodia şi clipul următor:








Asta până nu scot francezii şi clipul ăsta de pe youtube că L'Assasymphonie nu se mai găseşte nici cu lupa :))

Am visat să merg la Disneyland Paris. Şi am ajuns.

Zilele astea, într-o incursiune prin memoria mea (obişnuiesc să fac des asta), mi-am amintit de o zi geroasă, dar uscată de iarnă. Era un 5 decembrie cu ghetele lustuite la uşă, în aşteptarea lui Moş Nicolae. În seara aceea, părinţii mei au făcut o minune. Eram cu toţii într-o cameră, stăteam de vorbă şi ne uitam la TV. La un moment dat m-a trimis mama să iau nişte apă. Pentru asta, trebuia să străbat toată casa întunecată. Ştia că îmi e frică de întuneric (şi acum mă trec fiorii numai când mă gândesc) aşadar vroia să mă trateze. Doar că nu apuc să intru în holul unde stăteau ghetuţele, că aud un fâşâit. Mă întorc fugind în cameră şi le spun alor mei ce s-a întâmplat. Aproape izbucnind în râs au mers cu mine în hol ca să îmi demonstreze că nu era nimic acolo. Şi când aprind lumina, ce să vezi: încălţămintea era plină de dulciuri şi alte cadouri. Partea interesantă e că nici azi nu am desluşit misterul: cum au ajuns darurile acolo când toţi au stat sub ochii mei şi nu au părăsit nici o clipa camera, iar când am mers acolo m-am asigurat că nu venise încă moşul. Nici până în ziua de azi nu mi-au spus cum au reuşit şi nici nu au de gând prea curând să mă lămurească.
Dar nu asta era ideea de la care am plecat. Ci că printre darurile de acolo se găsea un carneţel de telefoane care m-a fascinat enorm. Era mic, subţire, roşu şi avea atât pe faţă cât şi pe verso imagini de la Disneyland Paris. Fotografiile acelea în format minuscul şi imaginea glamour a Disneyland-ului m-au fascinat pe loc. Astfel în mintea mea de copil mi-am promis să ajung acolo cândva. Şi am reuşit. După mulţi ani de atunci. Vara trecută. Am fost trei săptămâni în Franţa, la unchiul meu. Pe lângă plimbările mele zilnice, de bezmetică prin Paris, de una singură, în weekend-uri vizitam locuri de-a dreptul fascinante. Într-unul din weekenduri am mers şi la Disney. Asta după ce salivasem vreo 2 ore în magazinul oficial de pe Champs-Élysées. Cred că a fost una din cele mai fascinante experienţe din toată viaţa mea. Mă vedeam lângă castelul de poveşti şi nu îmi venea să cred. Eram în paradisul lui Mickey şi a tuturor personajelor care mi-au marcat într-o oarecare măsură copilaria. Şi plimbându-mă în caruselul Albă-Ca-Zapadei, al lui Peter Pan sau al lui Pinocchio eram fascinată ca şi buburuzele de copii din jurul meu. Bineînţeles că pe lângă distracţiile "de copii" mai întâlneşti şi vaporul Piraţilor din Caraibe în mărime naturală, şi un mini-munte în formă de craniu prin care să te rătăceşti, cu carusele pe masură, cursa lui Indiana Jones şi multe altele. O zi nu îţi ajunge să te dai în tot ce e de dat acolo. Şi vă vine sau nu să credeţi, e o plăcere să stai la coada de 45 de minute pentru a face o cursă care durează 2 minute. Nici nu simţi când trece. Totul e făcut cu atenţie. Decorul practic te introduce în povestea în care urmează să intrii şi nu ai timp să admiri destul. Nu te poţi sătura de poveştile pe care le spun păpuşile, scheleţii, minele, hologramele, pânzele de păianjen şi căluşeii. Presupun că nu trebuie să mai menţionez că în tot parcul te întâlneşti cu personaje care mai de care mai frumoase şi mai prietenoase.
Dar din toată aventura asta, un singur element m-a făcut să mă simt copil până în măduva oaselor şi să plâng de fericire (pentru prima dată în viaţa mea): paradele. Prima a avut loc pe la 6 seara. Era încă lumină, aşa că totul se vedea clar şi frumos. Practic toate personajele pe care le cunoşteam eu atât de bine când eram mică se încarnaseră atunci şi acolo şi veniseră ca eu să le admir. Eu şi nimeni altcineva. Şi trăiau, respirau...ca şi mine. Ieşiseră din lumea lor ca să îmi arate că într-adevar copilul din mine nu o să moară niciodată. Şi ca prin vis, s-au retras în castelul lor pentru a se pregăti pentru adevăratul bal: parada de la ora 22. Acela a fost momentul în care am simţit cum e să plângi de bucurie. Atunci, toate acele personaje nu mai erau reale. Mă aduseseră pe mine în lumea lor fantastică. Acum eu eram desen, ca şi ele. Vedeam ploi şi dansuri de lumini şi flăcări, trăsuri de basm şi personaje feerice, de o frumuseţe ireala şi radiantă.
Totul s-a terminat în focuri de artificii. Din cauza fumului de pe fundal părea că tot castelul a pornit din loc, cu tot cu persoanjele mele ca şi cum urma să se ducă şi la alţi copii. Simţeam cum trăiesc prin fiecare caracter întâlnit acolo. Eram frumoasă, eram bestie, eram prinţesă, eram vrăjitoare, eram prinţ, eram monstru. Nu mai eram pe pământ. Eram undeva departe. Acolo unde îmi dorisem să ajung în acea seară de Moş Nicolae de demult.




P.S.: Azi chiar am fost iar copil...

Eu? Nu!

Cred că fiecărui om de pe planeta asta i s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să se gândească: "mie nu mi se poate întâmpla asta". Cu timpul am învăţat cu toţii că sintagma "niciodată să nu spui niciodată" este al dracu' de dureros de adevarată. Eu şi mulţi alţii de pe lângă mine, care învăţaseră sau nu lecţia asta de la viaţă, ne-am dat seama cât de importantă poate fi. Şi cum într-o clipă ne putem schimba universul propriu. Rotindu-ne la 180 de grade, de la nord la sud, de la cald la frig, de la râs la plâns. Dar, deh, aşa-i şi-n tenis. Nu mereu primeşti mingea în avantajul tău. Sau nu mereu eşti destul de rapid să o pasezi. Şi încercând să o prinzi te trezesti în noroi, cu nasul rupt şi cu ochiul spart. Sau mai rău, pici cu capul într-o piatră şi ajungi în comă... Reclama de la Lion susţinea că 9 din 10 accidente au loc în casă. Eu cred că dacă ai şansa să-ţi rupi o mână, o faci şi în timp ce stai pe o saltea de puf. Mai rău e când te trezeşti pe un pat de spital şi vezi cum se perindă prin faţa ta tone de oameni. Şi privind aşa, resemnat, în ochii lor vezi de fapt cine iţi e aproape şi cine vine din obligaţie. Cine stă zilnic la capul tău să te vegheze şi cine "îşi face datoria". E foarte trist când vezi oamenii care te înconjoară cu adevărata lor faţă. Şi asta nu doar pentru că simpla lor prezenţă sau absenţă te face să îi cunoşti mai bine. Ci şi pentru că ai ocazia să nu îţi placă ce simţi. În vocea lor, în privirea lor, în gesturile lor.
Eh, tot cu ocazia asta am început să mă conving că există oameni care să ofere dragoste necondiţionată. Nu sunt singura care a încercat să ajungă la performanţa asta. Se poate, dar în cantitate limitată.
Înveţi multe într-o zi. Am învăţat că iubesc, să apreciez că simt, ce simt, că o singură persoană poate uni o comunitate, că  nu îţi trebuie o palmă ca să ştii de cine să te fereşti şi că...du murit, e uşor să mori...e mai greu să supravieţuieşti.