Teenage++;

Nu lăsa Bucureştiul să te schimbe - despre cum să-ţi scoţi morcovul, iepurele şi vânătorul...

2011-04-11T14:29:00.001+03:00

          Iată că am ajuns şi aici: vestitul Bucale. Aşa cum mă aşteptam îmi mănânc banii repede, m-a bătut sesiunea, pierd nopţile, nu am timp de nimic, nu am realizat mare lucru. Dar măcar mi-am scos din dos cele 3 personaje menţionate mai sus. Mi-am pierdut şi talentul la scris...
          Ca prin minune m-am adaptat la ceea ce înseamnă cămin. Evident că asta nu se putea întâmpla decât cu ambientul necesar. Două colege ale căror gusturi parcă sunt trase la indigo. Vi le prezint pe Diana şi Oana...ne-am nimerit. Şi aşa au început petrecerile, shoturile de tequila, tachinările, râsetele. Atmosferă de vis nu alta. Şi sunt 2 fiinţe pe care pare-mi-se că nu "le-a schimbat Bucureştiul".
           Expresia asta mă frapează de când am ajuns aici. Am auzit că într-un mod absolut pulifantastic, oraşul în care şede Băse (vecinul nostru de la câteva case mai încolo) are un efect asupra personalităţii individului care se trezeşte subit de la ţâţa mamii în club de uber fitze. Cum o fi asta? Să schimbi laptele matern pe votkă cu suc de mere... ne respectăm.
          Un efect sigur îl are şi locul ăsta. Cine vine aici este supus unei cure de slăbire fără prea mult efort. Nu am auzit om care să nu fi pierdut măcar câteva kilograme de când a păşit aici. Sau o fi de la criză...economie la mâncare... Eu cred că am pierdut din greutatea datorată morcovului, a iepurelui şi a vânătorului. Unde mai pui şi puşca?

Fostă elevă, actulă studentă, viitoare inginer?

2010-09-24T22:25:00.000+03:00

Deşi a trecut ceva timp de când nu am mai aberat pe aici (chiar dacă am tot promis) am făcut destule vara asta cât să am despre ce scrie, să-mi fac păreri, idei şi să simt că am mai crecut cu o vară. Trebuie să admit că accesul la PC mi-a cam fost restricţionat din motive imposibil de destăinuit în public (da, încerc să îmi găsesc scuze că nu am mai scris). Dar am revăzut Disney aşa cum mi-am dorit.
Se presupune că sunt studentă. Se presupune că voi părăsi oraşul ăsta pentru unul mai bun. Se presupune că mă voi lupta să-mi păstrez banii de pe o săptămână pe alta, că mă voi lua la trântă cu sesiunea. Că voi sta noaptea cât vreau eu şi că nu mă va mai cicăli nimeni. Că mă voi ocupa în linişte de fotografie şi blogging. Că voi studia ezoterismul şi ocultismul. Că mă voi uita la filme. Că voi reveni doar la sfârşit de săptămână acasă. Dar sincer? Mă tem oarecum de toate astea. Mă tem că în dezorganizarea mea mă voi lăsa copleşită de miile de tentaţii. Mă tem că vreau să fac totul şi nu voi face nimic. Poate voi ignora lucruri cu adevărat importante. Şi da, recunosc. Gândesc prea mult. Am nevoie de oameni. De ajutor şi susţinere. Şi de o pauză. Dar nu aş recunoaşte-o nici în ruptul capului. Chiar şi acum sunt în stare să neg tot.

Am intrat la Politehnică - Electronică şi telecomunicaţii.
Am auzit că fetele de la Poli sunt băieţi de treabă. Aşa că mă voi conforma. Vreau să fiu băiatul de treabă de la Poli, blond, cu rochie şi pe tocuri. Aşa am fost la admitere şi am făcut o diferenţă. Am văzut profesori zâmbitori şi dornici să mă vadă acolo în prima zi de facultate. Am auzit cuvintele "Bine aţi venit, domnişoara inginer", sau "Eşti la Politehnică? Nu mă aşteptam.". Doar pentru că am fost, sunt şi îmi place să fiu în locuri unde "acţionari majoritari" sunt bărbaţii, de ce nu aş rămâne totuşi femeie? "I don't mind living in a man's world as long as I can be a woman in it." - spunea Marilyn Monroe (poate aduce a clişeu dar prefer să cred că nu e).

Şi se mai zice că mama are două fete: una e frumoasă şi alta e studentă la Poli... ghinionul mamei e că are doar o fată...

L'Assasymphonie

2010-02-23T22:37:00.001+02:00

Îmi place lumea reală în care trăiesc. Dar nu sunt mulţumită de ea. Mă amăgeşte şi deziluzionează concretul cu care mă înconjor şi palpabilul incontestabil. Şi îmi vine să urlu uneori când îmi dau seama cât de imperfecte sunt metodele de comunicare dintre noi oamenii. Cuvintele. Sunt atât de banale...toata lumea le naşte...fiecare în felul lui...alţii le avortează. Activitatea de a rosti cuvinte a devenit atât vulgară. Nu există dialect destul de dezvoltat încât să poată transmite şi celor din jur complexitatea cu care se dezvoltă sentimentele, senzaţiile. Practic acest amalgam de vibraţii pe care îl denumim generic vorbire nu înseamnă nimic fără respiraţie, gesturi, priviri, emoţii. Şi totuşi nimic nu poate răbufni în plină senzualitate prin limitarea la vorbit. Cred că mai apropiată de a transmite impulsuri perceptibile într-un mod mai profund este şoapta. Nu e vorbă, dar nici gest. E o combinaţie seducătoare de mângâiere şi transmisie organică de emoţie. Realizează o conexiune unică între emiţător şi receptor, inaccesibilă celor din exterior.
O altă metodă de comunicare ce se apropie de perfecţiune este arta. În toate formele ei. De la estetica urâtului până la Madonele şi Fecioarele din icoane, sculptura, literatura, muzica, fotografia, totul. Fie că este vorba de arta abstractă sau nu, detaliile sunt cele care fac persoanale confesiunile unor oameni catre alţi oameni, printr-un canal exclusiv, dar cu mesaje variate, sublime, care variază de la individ la individ.
Nimic totuşi nu e perfect. Trăim într-o lume creată de noi înşine, după posibilităţile de percepţie ale fiecăruia cât şi după cele comune, ca o masă unitară. După lumea aceea a esenţelor, sentimentelor pure, mistuitoare, lipsite de tentaţii exterioare, tânjesc eu. Lumea aceea în care cuvintele capătă un alt sens, vorbirea ia o altă formă. Unde gesturile fac transferul de energie, de forţă. Căci fără gesturi, cuvintele nu înseamnă nimic.

Totul e relativ. O asimfonie...

Le Bien Qui Fait Mal

2010-02-23T00:05:00.002+02:00

Nu ştiu dacă e de vină starea mea din seara asta...dar am o slăbiciune pentru melodia şi clipul următor:

Asta până nu scot francezii şi clipul ăsta de pe youtube că L'Assasymphonie nu se mai găseşte nici cu lupa :))

Am visat să merg la Disneyland Paris. Şi am ajuns.

2010-02-20T01:04:00.000+02:00

Zilele astea, într-o incursiune prin memoria mea (obişnuiesc să fac des asta), mi-am amintit de o zi geroasă, dar uscată de iarnă. Era un 5 decembrie cu ghetele lustuite la uşă, în aşteptarea lui Moş Nicolae. În seara aceea, părinţii mei au făcut o minune. Eram cu toţii într-o cameră, stăteam de vorbă şi ne uitam la TV. La un moment dat m-a trimis mama să iau nişte apă. Pentru asta, trebuia să străbat toată casa întunecată. Ştia că îmi e frică de întuneric (şi acum mă trec fiorii numai când mă gândesc) aşadar vroia să mă trateze. Doar că nu apuc să intru în holul unde stăteau ghetuţele, că aud un fâşâit. Mă întorc fugind în cameră şi le spun alor mei ce s-a întâmplat. Aproape izbucnind în râs au mers cu mine în hol ca să îmi demonstreze că nu era nimic acolo. Şi când aprind lumina, ce să vezi: încălţămintea era plină de dulciuri şi alte cadouri. Partea interesantă e că nici azi nu am desluşit misterul: cum au ajuns darurile acolo când toţi au stat sub ochii mei şi nu au părăsit nici o clipa camera, iar când am mers acolo m-am asigurat că nu venise încă moşul. Nici până în ziua de azi nu mi-au spus cum au reuşit şi nici nu au de gând prea curând să mă lămurească.
Dar nu asta era ideea de la care am plecat. Ci că printre darurile de acolo se găsea un carneţel de telefoane care m-a fascinat enorm. Era mic, subţire, roşu şi avea atât pe faţă cât şi pe verso imagini de la Disneyland Paris. Fotografiile acelea în format minuscul şi imaginea glamour a Disneyland-ului m-au fascinat pe loc. Astfel în mintea mea de copil mi-am promis să ajung acolo cândva. Şi am reuşit. După mulţi ani de atunci. Vara trecută. Am fost trei săptămâni în Franţa, la unchiul meu. Pe lângă plimbările mele zilnice, de bezmetică prin Paris, de una singură, în weekend-uri vizitam locuri de-a dreptul fascinante. Într-unul din weekenduri am mers şi la Disney. Asta după ce salivasem vreo 2 ore în magazinul oficial de pe Champs-Élysées. Cred că a fost una din cele mai fascinante experienţe din toată viaţa mea. Mă vedeam lângă castelul de poveşti şi nu îmi venea să cred. Eram în paradisul lui Mickey şi a tuturor personajelor care mi-au marcat într-o oarecare măsură copilaria. Şi plimbându-mă în caruselul Albă-Ca-Zapadei, al lui Peter Pan sau al lui Pinocchio eram fascinată ca şi buburuzele de copii din jurul meu. Bineînţeles că pe lângă distracţiile "de copii" mai întâlneşti şi vaporul Piraţilor din Caraibe în mărime naturală, şi un mini-munte în formă de craniu prin care să te rătăceşti, cu carusele pe masură, cursa lui Indiana Jones şi multe altele. O zi nu îţi ajunge să te dai în tot ce e de dat acolo. Şi vă vine sau nu să credeţi, e o plăcere să stai la coada de 45 de minute pentru a face o cursă care durează 2 minute. Nici nu simţi când trece. Totul e făcut cu atenţie. Decorul practic te introduce în povestea în care urmează să intrii şi nu ai timp să admiri destul. Nu te poţi sătura de poveştile pe care le spun păpuşile, scheleţii, minele, hologramele, pânzele de păianjen şi căluşeii. Presupun că nu trebuie să mai menţionez că în tot parcul te întâlneşti cu personaje care mai de care mai frumoase şi mai prietenoase.
Dar din toată aventura asta, un singur element m-a făcut să mă simt copil până în măduva oaselor şi să plâng de fericire (pentru prima dată în viaţa mea): paradele. Prima a avut loc pe la 6 seara. Era încă lumină, aşa că totul se vedea clar şi frumos. Practic toate personajele pe care le cunoşteam eu atât de bine când eram mică se încarnaseră atunci şi acolo şi veniseră ca eu să le admir. Eu şi nimeni altcineva. Şi trăiau, respirau...ca şi mine. Ieşiseră din lumea lor ca să îmi arate că într-adevar copilul din mine nu o să moară niciodată. Şi ca prin vis, s-au retras în castelul lor pentru a se pregăti pentru adevăratul bal: parada de la ora 22. Acela a fost momentul în care am simţit cum e să plângi de bucurie. Atunci, toate acele personaje nu mai erau reale. Mă aduseseră pe mine în lumea lor fantastică. Acum eu eram desen, ca şi ele. Vedeam ploi şi dansuri de lumini şi flăcări, trăsuri de basm şi personaje feerice, de o frumuseţe ireala şi radiantă.
Totul s-a terminat în focuri de artificii. Din cauza fumului de pe fundal părea că tot castelul a pornit din loc, cu tot cu persoanjele mele ca şi cum urma să se ducă şi la alţi copii. Simţeam cum trăiesc prin fiecare caracter întâlnit acolo. Eram frumoasă, eram bestie, eram prinţesă, eram vrăjitoare, eram prinţ, eram monstru. Nu mai eram pe pământ. Eram undeva departe. Acolo unde îmi dorisem să ajung în acea seară de Moş Nicolae de demult.

P.S.: Azi chiar am fost iar copil...

Eu? Nu!

2010-02-18T23:46:00.001+02:00

Cred că fiecărui om de pe planeta asta i s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să se gândească: "mie nu mi se poate întâmpla asta". Cu timpul am învăţat cu toţii că sintagma "niciodată să nu spui niciodată" este al dracu' de dureros de adevarată. Eu şi mulţi alţii de pe lângă mine, care învăţaseră sau nu lecţia asta de la viaţă, ne-am dat seama cât de importantă poate fi. Şi cum într-o clipă ne putem schimba universul propriu. Rotindu-ne la 180 de grade, de la nord la sud, de la cald la frig, de la râs la plâns. Dar, deh, aşa-i şi-n tenis. Nu mereu primeşti mingea în avantajul tău. Sau nu mereu eşti destul de rapid să o pasezi. Şi încercând să o prinzi te trezesti în noroi, cu nasul rupt şi cu ochiul spart. Sau mai rău, pici cu capul într-o piatră şi ajungi în comă... Reclama de la Lion susţinea că 9 din 10 accidente au loc în casă. Eu cred că dacă ai şansa să-ţi rupi o mână, o faci şi în timp ce stai pe o saltea de puf. Mai rău e când te trezeşti pe un pat de spital şi vezi cum se perindă prin faţa ta tone de oameni. Şi privind aşa, resemnat, în ochii lor vezi de fapt cine iţi e aproape şi cine vine din obligaţie. Cine stă zilnic la capul tău să te vegheze şi cine "îşi face datoria". E foarte trist când vezi oamenii care te înconjoară cu adevărata lor faţă. Şi asta nu doar pentru că simpla lor prezenţă sau absenţă te face să îi cunoşti mai bine. Ci şi pentru că ai ocazia să nu îţi placă ce simţi. În vocea lor, în privirea lor, în gesturile lor.
Eh, tot cu ocazia asta am început să mă conving că există oameni care să ofere dragoste necondiţionată. Nu sunt singura care a încercat să ajungă la performanţa asta. Se poate, dar în cantitate limitată.
Înveţi multe într-o zi. Am învăţat că iubesc, să apreciez că simt, ce simt, că o singură persoană poate uni o comunitate, că nu îţi trebuie o palmă ca să ştii de cine să te fereşti şi că...du murit, e uşor să mori...e mai greu să supravieţuieşti.

Eu ştie să vorbeşte româneşte!!!

2010-02-17T22:02:00.002+02:00

Tocmai scriam la mate, când mi-am scăpat creionul. Aşa am dat peste un jurnal vechi, şi din bla bla bla bla bla bla bla...ce vreau eu să zic, e că mi-am amintit de blog. Da, scumpul şi dragul meu blog, pe care l-am uitat de ceva timp încoace. Şi nu ştiţi voi cum îmi turuie mâna acum pe tastatură. Pentru cei ce au fost în sală, da, îmi turuie ca gura la proba de competenţe lingvistice.
Defapt despre asta vroiam să povestesc. Despre ceea ce zilele astea s-a numit probă de (in)competenţe lingvistice. Sau ceva de genul. Oricum echivalentul oralului la română ce se dădea până anul trecut. Părerea mea? CĂ DACĂ COPILU VORBEASCĂ ROMÂNEŞTE CUM A ÎNVĂŢAT EL DE LA BĂIEŢII LUI DE LA STRADĂ şi se prezintă la examen, înseamnă că este un vorbitor de limbă roamână de competenţă medie. Ideea e că mai nou, din simpla prezenţă la un examen rezultă că eşti promovat. Cu cât? Nu mai contează. La română au existat 3 calificative: mediu (vii în clasa, arăţi că exişti şi pleci, sau stai şi te uiţi ca...), avansat (în cazul în care ştii să zici cum te cheamă şi să citeşti un text), şi experimentat (ştii să formulezi cate 2 propoziţii la fiecare cerinţă). Dar unde mai pui că la proba din aprilie, la informatică, poţi promova şi cu 0 puncte?
Revenind la ziua de luni, mă mândresc cu un colectiv de domni şi doamne profesori şi profesoare cât de cât corecţi/ corecte. Adică nu s-au dat calificative de experimentat pe bandă rulantă. Ca la fabrica de experţi. Nu, la noi s-a mai scăpat câte un mediu....vre-o 4 avansaţi....pe la fiecare clasă. Că, între noi fie vorba, unii abia ştiu să citească. Dar sunt şcoli la noi "acilişea" în Ploieşti unde s-a răsturnat caruţa cu....genii. Defapt nimeni nu a citit nota de subsol din metodologie. Acolo, în josu' documentului, cu mărimea 0,25, era scris echivalentul lui experimentat = supraestimat. Mă întreb câţi din noi, deştepţii care am luat calificativul suprem, îl merităm pe bune?
Şi ca să fie coliva plină de m&m's, am extras subiectul 41. Astfel m-am văzut vorbind în faţa comisiei despre bubele (furunculii) din ministerul învăţământului. Cum aş fi putut să nu mă dau în stambă cu aşa subiect?

ŢIN SĂ PRECIZEZ CĂ TEXTUL DE MAI SUS ESTE UN PAMFLET ŞI TREBUIE TRATAT CA ATARE!

People are strange, when you're a stranger, faces look ugly, when you're alone

2010-01-06T09:54:00.002+02:00

Zilele astea mi-am amintit de versurile astea fredonate de un amic din copilărie. Nu că ăsta ar fi subiectul despre care vreau să scriu acum, ci chipurile. Feţele pe care le întâlneşti zilnic. La şcoală, la serviciu, pe stradă, în magazine, în librării, în autobuz, oriunde. Multe le vezi, dar nu ştiu cum ţi se întâmplă ţie, sunt unele pe care eu le observ. Mi se întâmplă uneori să văd un chip şi din diferite motive să nu mă mai pot opri din privit (nu ştiu de ce dar am impresia că mă repet). Şi figura respectivă îmi imprimă un sentiment instantaneu. Asta mi s-a întâmplat ieri, într-o librărie, cu un nene care mi-a ştampilat un sentiment foarte ciudat în minte şi în suflet. Ciudat, e vorba de o groază amestecată cu fascinaţie obsedantă. Am petrecut vre-o 20 de minute în librăria aceea cu colega mea care avea de xeroxat ceva foi (cam multe). Timp în care nu am putut să scot nici o vorbă de teamă şi de fascinatie. Sună ciudat, dar timp de 20 de minute cât am stat acolo, m-am holbat ca o ciudată la un tip destul de în vârstă pe care îl vedeam pentru prima dată. Nimeni nu a observat (sper, şi sper că nici doamna drăguţă care o servea pe Andreea). Doar buna mea colegă a observat că mă purtam ciudat. Dar nu ştia de ce. Şi acum am sentimentul ăla şi mi-e groază să mai trec prin libraria aceea prea curând. Mă întreb cum se simte omul privit atât de insistent. Conexiunea pe care o fac cu unele persoane mi se pare atât de ciudată. Am întâlnit persoane care mi-au înveselit ziua, care m-au întristat, m-au îngrozit, m-au speriat, a caror chip mi-a dat o revelaţie. Simpla prezenţă a oamenilor ăstora mi-a schimbat ziua. Şi te mai întrebi în situaţia asta: cum să nu crezi în teoria haosului?

P.S.: Azi, de Bobotează, am alunecat. Uraţi-mi casă de piatră, anul ăsta mă mărit :))

Magnet pentru probleme

2009-12-22T23:49:00.002+02:00

Am observat de ceva timp că asta sunt. Un magnet incontestabil pentru tâmpenii, probleme şi pericole. Nu ştiu cum se face, dar am talentul ca prin încercarea mea de a plăcea tuturor şi a ajuta pe oricine (chiar dacă nu sunt rugată) sa mă bag eu până la genunchi in c******** din care cu greu mai ies. Cu alte cuvinte, cum spune şi proverbul pur românesc, facerea de bine e ştiţi voi ce. Şi tare mă întreb când o să mă învăţ minte pentru ca prea curând nu par să am de gând. Şi uite aşa când zic: gata frate, nu mă mai bag, eh atunci îşi bagă mephisto coada lui ascuţită şi iar mă trezesc gandindu-mă cine m-o fi pus, frate? Şi încep să cred tot mai tare în sintagma "dacă eşti bun eşti şi prost". Că, deh, unora le e sortit să vrea binele tuturor. Mă întreb totuşi până când?

Mi s-a facut obsrevație

2009-12-20T21:10:00.000+02:00

Mi-a zis cineva să scriu cu diacritice. Și cred ca are dreptate. Uite tocmai de asta iau acum fiecare postare la mână și o corectez. Cred că am de lucru.

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune

2009-12-20T21:00:00.000+02:00

Cine a zis că e greu să îi înţelegi pe cei din zodia gemeni, nu a fost nebun. Atât de greu sunt de înțeles încât nici măcar ei nu se înţeleg.
Dar cum nu îmi place să generalizez, admit că e vorba despre mine. Ideea e că o dau atât de tare în bară și fac atâtea tâmpenii de obiciei încat uneori sunt debusolată total. Ca și acum. Mi se oferă de atâtea ori ocazia sa dau cu bâta în baltă încât nu am cum să ratez.
Nu mă plâng. Nu mă declar o nefericită. Nu vreau să o fac. Și dacă aș vrea să fac asta nu aș avea cui. Pentru că nimeni nu are destul timp să asculte. Și nu e obligat nimeni să mă asculte. Nici măcar cei pe care îi iubesc. Și doar pentru faptul că îmi sunt dragi, nu le spun mereu ce mă doare fie pentru că nu știu să asculte, fie că dacă am o problemă se macină mai rău decât mă macin eu. Și dacă cineva drag mă ranește, nu află cât rău mi-a făcut. Pentru că iert și pentru că iubesc. Rău e ca invers nu se pune. Și dacă încerc să fac în așa fel încât să iasă bine, nu iese frate. Și reușesc să distrug toate relațiile clădite, într-o fracțiune de secundă. Toate relațiile pe care le-am clădit mai mult sau mai puțin greu. Din toate soluțiile care există la o problemă eu sunt norocoasa care o alege pe aia care mă îngroapă.
Și vă implor să nu mai țipați. Vă implor să fiți mai calmi și să aveți mai multă răbdare. Și vă implor să nu mai priviți ca și cum totul v-ar ataca. Vă rog să învățați că unii oameni vor să facă bine, doar ca nu le iese.
Mă rog să învăț că nu pot mulțumi pe oricine. Mă implor să încerc să nu mai vreau atatea de la mine. Mă implor să încerc să nu mai plac tuturor. Mă implor să nu mai încerc.

Amintiri din copilărie

2009-12-16T16:43:00.002+02:00

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă uit cum ninge afară îmi amintesc de vremurile copilăriei mele. Erau zile, când ningea. Ningea cu fulgi mari şi mă uitam cu jind pe geam cum se leagănau şi se aşeazau pe pământ. Mai erau zile în care ieşeam cu săniuţa pe derdeluş, dar nu mă dădeam pe burtă ca toţi copii, pentru că îmi era frică. Ne rostogoleam pană nu ne mai simţeam mâinile şi picioarele, şi făceam trenuleţ din săniuţe la care trăgeau baieţii mai mari până aproape că îşi tăiau mănuşile de la sfori. De bătaia cu bulgări mă feream întotdeauna. Nu am avut niciodată ţintă şi nici forţă să arunc. Aşa că îmi luam zapadă în freză de fiecare dată. Şi când abia ne mai mişcam şi ne îngheţa şi părul, fugeam în casă unde soba ardea şi mama ne aştepta cu un ceai fierbinte şi ne scăldam picioarele în apă cu sare. Adoram să simt cum se topeau cristalele mari de sare sub tălpile îngheţate.
Dar asta a fost atunci. Acum iar ninge şi, pentru că am crescut, am chef de bătaie cu zăpadă. Şi vreau să fac şi un om de zăpadă. Am reuşit să fac cândva o căprioară. Şi plănuisem să fac şi un igloo. Încă mai sper să fac unul, dar am nevoie de ceva ajutor.
Tot oraşul s-a mişcat în reluare zilele astea (cum nimeni nu a reuşit să împraştie sare şi nisip). Şi dacă ai ghinionul să te afli într-un automobil, ai ocazia să te simţi ca într-o maşinuţă buşitoare. Trebuie doar să speri că nu vei intra într-o alta. Eu una m-am speriat un pic într-o curba când maşina fratelui meu a patinat puţin, dar graţios.
Acum nu mai ninge. Acum e mocirlă mare şi aş vrea sa am zapadă în weekend sau luni şi sărbători frumoase. :D

Wish-list

2009-12-14T22:58:00.001+02:00

Dragă Moşule,
Ştiu că tu întotdeauna mi-ai citit gândurile şi mi-ai adus ceva să îmi placă. Şi mai ştii că nu am pretenţii şi idei. Aşa că nu o să îţi scriu ţie o scrisoare cu ce vreau de la tine, ci am să-mi scriu una mie, cu ce vreau de la mine.(hai, recunosc ca i-am copiat pe ăia de la Vodafone)

În anul ce vine îmi propun să:
~ Termin clasa a XII-a (deja simt că nu mai vreau)
~ Iau note la bac astfel încat să le demonstrez tuturor care nu au încredere în mine şi cred că nu se poate, că s-au îndoit
~ Să intru la Poli (cine e Poli?)
~ Să intru la jurnalism (doar ca să văd eu că pot, că rămân tot la Poli- Poli nu e tipa)
~ Să mă reapuc de fotografie (Poli nu e nici baiat)
~ Să încerc să mă apuc de desen şi pictură (da, mă vrea virusu' din mine să facă ouă - să vedem ce-i iese)
~ Să fiu mai pretenţioasă cu mine însumi (nu că nu aş fi destul)
~ Să îi fac pe cei dragi să zâmbească mai des (măcar de la anul)
~ Să învăţ să joc biliard (implicit să ţin tacul în mână)
~ Să citesc toată literatura lui Mircea Eliade (e de ceva timp pe lista de aşteptare)
~ Să devin ordonată (ar fi cazul)
~ Să devin mai aşezată şi mai calculată (spun PA haosului)
~ Să citesc toată seria Art Gallery şi 100 de personalităţi (dar ştiu că am voinţă)
~ Să îmi înmulţesc colecţiile (zici că sunt copil)

şi lista o să continue.Mai adaug când îmi amintesc. Acum îmi bubuie capul de somn (iar) şi văd dublu. Şi stau şi mă gândesc...de unde atâta timp să le fac pe toate?

Pauza de-o tigara

2009-12-13T17:59:00.001+02:00

Rusine sa imi fie. Tin atata la blogul asta si nu am mai postat nimic in ultimele zile. Nici de 100ro nu prea m-am mai tinut. Macar am o scuza buna. Laptop-ul meu s-a umplut de virusi si eu de draci ca nu a mai vrut sa mearga. Asa ca l-am luat la "subsoara" si am mers cu el la cineva potent si apt sa il "gadile". Nu ca nu as fi avut antivirus sau ca as fi umblat pe vre-un site porno ( :-" ). Pur si simplu antivirusul meu nu a fost in stare sa faca fata cantitatii de informatie (01100010100111000101011100101002) care s-a infipt in PC :D.
Am atatea idei si astept cu nerabdare sa ajung cu el acasa. Sa vezi atunci carnagiu de cuvinte. Cu ocazia asta imi instalez si Photoshop-u' si ma apuc de treaba cu expozitia care si aia saraca ma asteapta de ceva timp.
Acum cat scriu sta cineva mic in spatele meu si ma spioneaza. Deci am deja un prim cititor. :D
Ne auzim curand caci pauza de tigara a luat sfarsit. :D

Virusul cultural

2009-12-09T10:19:00.000+02:00

Am auzit zilele trecute de un termen nou cu denumire dubioasa: virusul cultural. Acesta este defapt un manifest pentru cultura. Un manifest desfasurat pe internet care vine in combaterea tuturor mass-urilor idioate, a inaptiilor si gunoaielor de care dam zilnic, pretutindeni.
Se numeste virus deoarece are menirea de a curata. Nu toata informatia utila/inutila din PC asa cum fac cele obisnuite. Si nici nu vrea sa iti roada sistemul imunitar pana te termina. Virusul cultural are intentia de curata sufletele si mintile inca deschise spre arta in toate formele ei.
Ideea de virus cultural este in dezvoltare din 2001 dupa cum spune creatorul lui (da, e un virus fabricat in laborator...in laboratorul de creatie). Ce-i drept cred ca nu sunt singura care a simtit nevoia de asa ceva.
Virusul cultural are mai multe tulpini:

viruscultural de tip DP [desen şi pictură]

viruscultural de tip T [tatuaje]
viruscultural de tip M [muzică]
viruscultural de tip P [poezie]
viruscultural de tip F [fotografie]
viruscultural de tip A [actorie]
viruscultural de tip D [artă digitală]
viruscultural de tip G [gravură]
viruscultural de tip I [interviuri]

Nu exista remediu cunoscut si nu poate fi eradicat.
Intr-un comunicat a fost facut public faptul ca: "Autorul, deţinătorul celui mai complex tip de virus cultural cu tulpină multiplă de tip DP-M-P-F-A-AD-G, îşi recunoaşte şi asumă vina eliberării acestui virus cultural şi se supune oprobiului public."

Ma declar infestata de tulpini ale virusul si propun un viruscultural de tip DP

Making of - Sedinta foto Floresti -

2009-12-05T02:56:00.001+02:00

Dupa cum am spus si ieri, desi nu am avut prea mult timp, am facut o sedinta foto destul de reusita in mini-vacanta. Ma pregatesc intens pentru expozitie.
Asa ca luni dimineata mi-am luat aparatul la brat si am plecat sa ma intalnesc cu Tedi si cu Alex. Ca intotdeauna nu m-am tinut de program, prin urmare nu am plecat la ora stabilita. Si cum matinalul isi punea amprenta asupra luciditatii mele, am mai stat si la o cafea la Mc. Partea proasta e ca abia pe la jumatatea cafelei am realizat ca defapt eu am uitat bateria de la aparatul foto acasa. A trebuit sa ma intorc din drum. A fost semn destul de rau, ar zice superstitiosii. Eu nu. Eu refuz si superstitiile. Refuz tot ce nu imi convine. In fine, am luat bateria si am plecat la drum : spre Bucuresti. Eu nu am un trepied. Si imi este necesar din moment ce vreau sa reiau aparatul in mana. Deci am plecat spre Bucuresti sa luam trepiedul colegului lui Tedi. Doar ca vazand-ma in camera de camin, m-a indemnat vrednicia sa fac un pic de curatenie...pic care a durat vre-o ora. Timp in care baietii s-au plictisit de moarte. M-am oprit cand m-au parasit pe mine puterile. Am probleme cu glicemia uneori asa ca noroc cu niste pufarine groaznic de dulci. Altfel probail ma adunau de pe jos.
Dupa ce m-am hotarat si eu ca e ok sa plecam,am pornit-o inapoi spre Ploiesti. Imi propusesem sa ajung pe la 9 inapoi, dar am ajuns pe la 12, mai exact la doctor sa imi iau o scutire (ce ti-e si cu cheful de scoala). Aici le-am luat si pe Flori si pe Maria si am pornit spre Floresti. Loc in care sincer nu am mai fost niciodata. Dar mi-a placut foarte mult. Si ma voi intoarce acolo cu placere.
Ne-am distrat foarte bine moscolindu-ne cu acuarele si curatandu-ne cu servetele umede. Am inghetat de frig si ne-am rugat sa nu ne pice ditamai bucatile de zid in cap. Ne-am ciondanit si ne-am impacat, ne-am alergat, ne-am scalambat,am ras, am plans, dar am petrecut o zi absolut geniala.

Iata dovada:

Bancul cu timpul

2009-12-03T23:11:00.001+02:00

Refuz timpul. Mai bine zis el ma refuza pe mine si uite asa nu m-a lasat indeajuns de mult sa fac ce imi propusesem.
Am avut o scurta vacanta de extenuare in care nu am facut mare lucru din ce am vrut. In schimb m-am ales cu cativa saci de nervi si o sedinta foto reusita. Ma pregatesc cu seriozitate (as zice eu) sa definesc o tema. Asa a luat nastere sedinta foto de la Floresti. E singura realizare din cele 5 zile libere. Si mutarile de prin casa al caror final s-a dovedit a fi un esec. Dar asta nu mai conteaza.
Am atatea de povestit...dar pur si simplu ma simt ca un zombie acum. Am sa scriu despre ultimele zile si mai ales de sedinta foto de la Floresti maine. Acum patul e atat de atractiv...

Si totusi exista oameni pentru care timpul nu e o bariera. Si mai sunt oameni care noaptea nu dorm...

Orice verb defineste o arta (II)

2009-11-26T22:41:00.001+02:00

PÓZĂ, poze, s.f. 1. Atitudine pe care cineva şi-o impune; ţinută, poziţie. ♢ Expr. A(-şi) lua o poză = a adopta o atitudine afectată pentru a produce impresie. ♦ (Rar) Fel, mod, chip, procedeu.

Orice verb defineste o arta (I)

2009-11-25T01:01:00.011+02:00

fotografie - FOTOGRAFÍE, fotografii, 1. Imagine pozitivă a unei fiinţe, a unui obiect, a unui peisaj etc. fixată pe hârtie fotografică şi obţinută prin fotografiere. ♦ Tehnica fotografierii. 2. (Cin.: în sintagma) Fotografie de platou = fotografie (1) executată în timpul realizării unui film pentru asigurarea racordului dintre cadre şi secvenţe, pentru publicitate etc. – Din fr. photographie. FOTOGRAFÍE s. f. 1. arta şi tehnica fotografierii. 2. imagine fixată pe hârtie fotografică; foto2. o ~ de platou = fotografie în timpul realizării filmului pentru asigurarea racordului dintre cadre şi secvenţe, pentru publicitate etc.

"Nu trebuie mai ales să īnţelegem, - trebuie mai ales să fim;" (A taia in carne vie)

2009-11-23T19:42:00.005+02:00

Nu inteleg de ce exista in orar respectiva materie care se numeste pompos "Limba si literatura romana". E un titlu aberant. Ar trebui sa ii spuna "Ora de biologie aplicata" sau "Doctorul Ciomu pentru to(n)ti". Haideti sa va dau reteta:
1) Se alege una bucata poezie (se gaseste la kil' in biblioteci)
Se ia poezia. Se intinde pe o hartie. Se intoarce pe toate fetele (fara grija ca nu fuge) si se localizeaza tema acesteia. Se realizeaza o incizie pana-n analele temei respective (in functie de viziunea chirurgului) si se macelareste in partile componente: motive si figuri de stil. Fragmentele astfel obtinute se paseaza pe o coala de hartie sub forma de paragrafe.
Aceasta este doar munca din spatele cortinei. Mentionez ca rezultatele difera de la subiect la subiect, iar rezultatele sunt unice si incontestabile.
Partea a doua este de a demonstra teoria*.
2) Se ia una bucata clasa de elevi (nu intereseaza de unde si de ce)
Bataia de cap nu a fost pana acum. Ci de acum incolo. Scopul? Sa faci clasa de elevi care nu dau doi bani pe munca pe care o depui (oare de ce?) sa ajunga exclusiv la aceasi concluzie ca a ta.

Si ma intreb: la finalul orei te simti un profesor implinit daca opera literara se gaseste disecata, mestecata si deja digerata (pe care unii o regurgiteaza) pe caietul tuturor elevilor? Esti un profesor de literatura daca diseci poezii ca pe broaste? Te-ai gandit daca mai traieste ulterior si in inimile cator elevi? Tu, ai simtit-o?

* daca teoria iti apartine

Totul e relativ (escapade)

2009-11-22T22:21:00.010+02:00

Obicieiul meu de mica: sa fac tot felul de tampenii de care sa nu stie nimeni. Asta a evoluat pe masura ce am crescut si au luat amploare. Ador ideile spontane. Iubesc planurile neasteptate, neplanuite, de care mai nimeni nu stie.
Astazi am avut o asemenea escapada in Bucuresti. Cu riscul de a porni o tornada acasa, m-am inarmat cu o minciuna buna (nu stiu cine poate sa ma creada uneori), mi-am luat fratele la volan (ce-as vrea si eu carnet) si cu emotiile de rigoare am plecat sa scap de rutina si sa fac o surpriza :D . Sa scap de Ploiesti si de tot ce m-am plictisit sa vad. Mi-a iesit escapada. Si inca bine. Am petrecut o zi minunata in care mi-am amintit cat de mult tin la oamenii de langa mine. Am devenit inca de pe drum spre foarte nostalgica si mi-am amintit ca nu e prima data cand fac asta. Devenise o rutina anul trecut cand, impreuna cu colega de banca, plecam undeva pe la a doua ora, luam primul tren de Bucuresti si ne prezentam constiincioase la dentistul ei. Apoi ieseam sa ne plimbam, deseori pe Lipscani in speranta ca vom da de Bendeac. Nu stiu de unde auzise ea ca se plimba ocazional pe acolo. Defapt asta era dorinta ei, dar nici mie nu mi-ar fi displacut. Apoi ne trezeam ca e tarziu si ca trebuie sa ajungem in timp util in gara. Ceea ce si faceam, dar nu mai aveam timp si de bilet. Si astfel noroc cu cate o batranica draguta care ruga nasul/nasa sa ne ierte, ca apoi sa ne vorbeasca tot drumul de tineretile ei si de palaria ce o poarta, amintire de la mama ei de cand era scolarita :).
La fel de frumoasa a fost si escapada de la Bucov dintr-a zecea. Plictisite intr-o zi de luni de scoala, dupa un weekend prea frumos pentru a se fi terminat cu o zi de scoala, impreuna cu colega mea (de suferinta :)) ) ne-am gandit sa ne facem pierduta urma. Acum intrebarea era unde? Orasul mic si plictisitor, lipsa vre unui sfant in buzunar, astea nu ne ofereau nici o posibiliate. Asa ca ne-am inarmat de data asta cu energie si am pornit. Cred ca ne-a luat 2 ore jumatate sa ajungem de la liceu pana la parcul Bucov. Dar am reusit. Si, obosite, am cautat un petec cu iarba mai verde si sculpturi mai interesante si ne-am pus pe pozat si fotografiat. Am avut noroc de o pizza pe care o facusem cu o zi inainte si pe care o luasem pentru pranz (fara modestie, fac o pizza delicioasa) asa ca nu am murit nici de foame. Am cantat, ne-am dat in leagane, ne-am chitait...ce mai...ne-am distrat grozav. Dupa ore pierdute pe-acolo ne-am hotarat sa plecam. Dar cu ce? Intotdeauna am avut o fobie de autostop. As fi preferat sa ma tarasc in genunchi pana acasa decat sa ma urc in masina unui strain. Am zis ca inghet cand am vazut ca se opreste cineva sa ne ia. Am acceptat rugamintile colegei cu conditia sa se urce ea in fata. Am dat de un nene tare simpatic, care facea transport de marfa pana in oras. Totusi nu m-am oprit din tremurat pana ce nu m-am vazut in siguranta, inapoi cu picioarele pe pamant.
Parintii mei au aflat tarziu de toate astea. De unele poate nu au aflat deloc (nici nu mai stiu daca le-am povestit). Cine nu a trebuit sa afle, nu a aflat. Si nici nu va afla. Cert e ca astea sunt condimentele vietii mele: ideile spontane, faptele ilegale (in limite). Sunt atatea pe care le-am facut, si sunt amintirile mele, parte din frumusetea vietii. Desi regret ca nu am facut mai multe. Nu am sa ma multumesc niciodata. Dar am o viata inainte.

Si mi-am amintit de asta:

Green Day - Good Riddance (Time of Your Life)

P.S.: Cred ca am povestit cam mult. Vorbesc mult. As dori sa fiu ascultata mai mult. Ma intreb de catre cine?

72 de ore

2009-11-21T19:08:00.010+02:00

E ciudat cum in 2 ore, tot ceea ce erai sigur ca e adevarat, tot ce stiai despre tine capata un semn mare de intrebare. Si sa mai crezi ca viata nu e imprevizibila!
Se pare ca fluturii de alaltaieri au coborat acea stea. De curand, mi s-a oferit posibilitatea de a tine o expozitie de fotografie. Conditia principala a fost in primul rand sa fiu de acord si in al doilea rand sa incep treaba. Am simtit ca imi pica ceva in cap cand am auzit. Imi doream enorm sa zic da. Dar stiam ca e practic imposibil sa obtin "aprobarile necesare", sau sa imi aloc timp si pentru asta. Si uite asa am pierdut o saptamana intreaga plangandu-mi de mila ca nu pot, ca nu am timp, si rugandu-ma sa ramana valabila oferta inca jumatate de an :).
Spre norocul meu, omul care mi-a aruncat pastila, m-a si convins sa o inghit repede. Mi s-au oferit 72 de ore pentru a schimba in viata mea. Timp pe care l-am acceptat. Si nu a fost greu sa incep din nou sa stiu ca pot. Da, am fost lasa sa cred ca nu as putea. Da, am fost nedreapta cu mine nici macar sa nu incerc. Din fericire mai sunt si oameni care au darul de a te trezi la realitate. Si poate Ingerul pazitor chiar ne vorbeste uneori prin oamenii din jurul neostru.
Apreciez enorm fapul ca exista oameni care ma sustin cand imi doresc ceva. Oameni care ma ajuta, pentru ca am nevoie de asta. Dar apreciez la fel de mult ca exista omul care imi pune piedica. Care ma dezaproba si ma demoralizeaza fara rost si de care totusi imi pasa. Fara omul acesta nu exista progres pentru mine.
Asadar s-a stabilit ca expozitia sa aiba loc prin luna ianuarie, anul viitor. mai multe detalii cand vor mai aparea. Sper ca totul sa ramana bine, asa cum a inceput.

Tu drept cine ma crezi?

2009-11-20T20:00:00.008+02:00

Este trist ca in ziua de azi, volubilitatea unei femei este prost inteleasa de o mare parte din barbati. Aceasta mare parte constituie tipul barbatului mioritic. Societatea aceasta se imparte la randul ei in doua parti. Tribul "pumnii mei minte nu are" si breasla "caramida in geam".
Prima categorie se ghideaza dupa sintagma care ii da numele. Considera ca violenta, vulgaritatea, badaranismul cuceresc o femeie. Cred ca tot ce are picioare lungi (sau mai scurte dupa caz) se poate poseda (mi-as dori sa scape strutii de la zoo...vor vedea ce inseamna pasarica cu picioare lungi si fundul mare). Doar pentru ca femeile si-au format un sistem de aparare impotriva ploii de mitocanie a acestei specii ei considera ca e un altfel de a spune lasa-ma-mi place. Ar cam trebui sa le spuna cineva ca NU.
Breasla "caramida in geam" se deosebeste de cei amintiti mai sus prin subtilitatea cu care cred ca se exprima:
"Vino pe la mine pe-acasa la o cafea. iti platesc eu taxiul si dus si intors" - sublim. NU
sau
"Hai sa iesim in oras. promit ca nu ma dau la tine" - clasic. NU
mai discret, pe net
"Cu ce esti imbracata? ce lenjerie ai?" - frunza de brusture. NU
Cred ca oamenii astia au luat prea in serios bancul:
"Cocosul alerga gaina sa o calce. Fugea gaina de el si se tot gandea:
-Daca alerg prea repede,nu ma prinde. Daca ma opresc, zice ca sunt curva. Mai bine ma impiedic. :)"
Mai baieti, nu stiu cum sa va explic dar femeile chiar NU au creier de gaina. S-a demonstrat. Parol!
Cireasa de pe tort am primit-o cand m-am plans de teama de a-mi lua o fusta pe mine (serios...vara mi-e groaznic de frica dupa cateva experiente) intr-o replica stupefianta, tot din partea unei femei, dar trecuta de pericol: "Pai inseamna ca tot tu te dai la ei". Da...eu o cer din priviri. NU
Spre bucuria mea, in conditiile in care prietene mi-au fost intotdeauna persoanele de sex opus, in ultima vreme am cunoscut oameni integri, oameni care nu si-au pierdut demnitatea si au refuzat sa se limiteze la reflexele primitive (somn,hrana,sex). Pentru voi, toata stima!
Asadar barbatii NU sunt porci. Porcii doar guita.

Pentru ca unii oameni sunt criminali din nastere

2009-11-19T22:27:00.005+02:00

Exista oameni nascuti sa faca alti oameni sa rada si sunt constienti de asta. Si o fac al dracu' de bine. Putini sunt insa care fac asta din inteligenta si pentru ca desi poate sunt vulgari (mai vulgari de cat prevede moralul), sau cel vizat esti chiar tu, nu te poti abtine sa nu te tavalesti pe jos de ras. Am cunoscut genul acesta de oameni. Buni de voie buna dar cu un simt al seriosului dezvoltat si o gandire cu adevarat impresionanta. Am avut norocul sa convietuiesc cu cativa dintre acestia 6-8 ore pe zi, 5 zile din 7, timp de 4 ani. Oameni pe care i-am iubit si i-am urat, pe rand. Acele persoane care mi-au aratat ca am defecte atunci cand am uitat. Sunt copiii pe care i-am cunoscut ieri si adultii care vor pleca maine. Sfarsitul de an se apropie si vad pe chipurile colegilor mei, adolescenti naivi, trasaturi de adulti in devenire. Trasaturi ce devin din ce in ce mai definite.
Spre bucuria tuturor,oamenii astia nu si-au pierdut umorul. E tot ce au mai de pret. Eticheta cu care raman in memoria mea.

Mai exista si oamenii care fac alti oameni sa rada, dar nu neaparat intentionat. Iata un exemplu evident:

Palpillon

2009-11-19T21:14:00.003+02:00

Azi mi-a fost rascolit tot corpul de fluturi. Au format colonii si s-au refugiat in stomacul meu ca intr-o cazemata. Au planuit sa-mi invadeze lumea si nu s-au potolit nici inecati in cafea. Sunt fluturi ambitiosi. Mi-au dat o emotie extraordinara. Fara motiv m-am simtit coplesita. De parca as fi dat un examen. Examenul de a trai si azi. De a trai frumos. De a trai rutina la rangul de experienta. Am fost nerabdatoare. Inca sunt. Isi pastreaza palpaitul aripilor pana voi adormi. Pana voi deschide poarta spre lumea mea si atunci vor navalai. Vor cotropi si ma vor umple de graunte mici si subtile. Imi vor colora din nou visele. Si pana dimineata vor fi disparut.
Azi nu am avut stare. Am vrut sa fug, sa ma ascund, sa ma joc, sa ii joc. Am fost vulgara, am fost dura, am fost blanda, am fost dulce, am fost stresata si ocrotita.

Azi am avut fluturi. Fluturi in stomac.

Dama de consum

2009-11-18T16:50:00.005+02:00

Ca tanara amatoare de arta ce ma consider, imi place sa rasfoiesc galeriile de pe internet, numeroase si unele intr-adevar reusite. Prefer internetul deoarece in realitate gasesti putine focare de arta in adevaratul sens al cuvantului. Azi tot ce zboara se mananca. Dar sa nu deviem de la subiect. Asa se face ca am ajuns sa studiez foarte atent postarile unui tanar si foarte talentat pictor, scriitor, blogger, tattooist, fotograf si compozitor ocazional (sper ca le-am nimerit si cred ca mai erau de zis...da si eu am fost uimita de cate poate face), sssfinxxx, pe numele sau real Andrei Pavel. Starea ambigua care ma domina de cateva zile a fost definita de una din picturile lui Andrei: "Lilith". Cele doua personaje prezente mi-au parut a emana o doza pura de senzualitate si putere. M-am oprit totusi in mod deosebit la femeie pe care am vazut-o ca fiind reprezentare a ceea ce in mintea mea se numeste Dama de consum.
Intotdeauna am admirat femeia puternica si independenta. Din toate punctele de vedere. Aceea care la prima vedere nu te socheaza, dar te seduce prin rafinament. In nici un caz "rafinamentul" contemporan gasit pe toate drumurile. Ci farmecul irezistibil. Nu vorbesc nici de frumusete. Ci de acel ceva ce te face sa ravnesti. Tipul de femeie careia ii place sa consume si sa fie consumata, dar fara a fi vulgara. Fara relatii conjugale sau sentimente mai lungi de o noapte, care consuma actul carnal in plina intensitate, fara teama ca in viitor va ramane singura si blamata. Cea careia nu ii pasa daca el regreta a doua zi, sau nu, ca s-a terminat. Cea care nu se uita inapoi.
E tipul de femeie care a luat nastere, in mintea mea, din panza pentru o clipa. In clipa aceea am citit satisfactia in ochii ei, nesiguranta in ochii lui. Ea, Dama de consum isi satura ego-ul din ultimele priviri in timp ce el, desi cu structura unui zeu isi framanta demnitatea cazuta in mreje.

Pe cei doi ii gasesti aici, si picanteria tabloului. :)

P.S. : Pentru tine exista Dama de consum?

Doriti sa stati jos? Ma-ntreb unde!?

2009-11-17T21:59:00.005+02:00

Azi am fost porcusorul isteric. Azi am tipat din rasputeri. Mut. Maine...ma mai gandesc.

void main ( )

2009-11-17T20:38:00.008+02:00

{
Am stat bine si m-am gandit: de ce? La ce bun? Cand nu am tinut niciodata un jurnal,de ce as tine un blog? Ma bate de mult gandul asta dar am gasit intotdeauna o bariera in a-mi publica parerea scrisa. Asta pana azi cand mi-a ajuns pana in gat. Eu, persoana calma din fire, am ajuns sa ma enervez pentru simplu fapt ca merg pe strada, cu atat mai mult cu cat aud ce se cuvanteaza in jurul meu - nu mai pot ignora pitzipoancele care vorbesc "cu gura plina" sau babele care-l plang pe Ceausescu - si vad un peisaj dezolant. Toate blocurile gri si scorojite, stresul ca vine bacul peste mine - si altii ca mine -, banalitatea fiecarei zile si multi alti factori m-au facut sa simt ca pur si simplu nu mai pot sa tac. Toate cuvintele, ideile (si sunt o idioata la capitolul asta), frustrarile, toate ma preseaza si vor afara. Si pe buna dreptate. Populatia rupe granitele. Asa ca decat sa-mi stresez colegul de pregatire (multumesc ca m-ai suportat alea 10 minute) sau orice alt nevinovat, mai bine apelez la un cult ca acesta si imi las si eu oful sa pluteasca prin eterul virtual.
Uite asa va urez eu bun venit in haosul din mintea mea si impartasesc comunitatii intregi parte din bunul, raul, frumosul, uratul, generosul, egoismul, adevarul sau minciuna de care am parte (si nu numai eu, sunt sigura) zilnic. Lectura placuta!
}